![]() Dostoievski are nevoie în general cam de 300 de pagini să-şi prezinte protagoniştii. Nu este cazul în „Jucătorul” (F. M. Dostoievski, Jucătorul, Editura LEDA, Bucureşti 2004), roman scris în mare grabă, sub ameninţarea scadenţei din contractul editorial, şi ale cărui personaje ne reţin în povestea lor preţ de „numai” 150 de pagini. Naraţiunea se prezintă cititorului din perspectiva persoanei întâi, după cum urmează.
Printre jucătorii de ruletă găzduiţi în orăşelul prusac Ruletenburg, un scăpătat general rus aşteaptă moartea mătuşii sale din Moscova (generăleasa Antonina Vasilievna, babulinka) pentru a-i moşteni averea şi a se însura cu M-lle Blanche, logodnica lipsită de scrupule. Generalul trăieşte de pe urma copiilor săi Mişa şi Nadia, cărora în calitate de tutore le-a ipotecat bunurile către un Des Grieux, marchiz de dată recentă. Praskovia Alexandrovna, fiica vitregă a generalului, afişează aparenţa unei femei calculate şi face pasiune (sau cel puţin îşi închipuie asta) pentru Des Grieux, sperând că dincolo de strălucirea pariziană va găsi şi altceva decât intenţia unei reuşite partide financiare. Nici tipicul gentleman Mr. Astley nu o lasă rece, însă e puţin probabil că Mr. Astley şi-ar fi permis să vadă în Polina mai puţin decât întruchiparea iubirii arthuriene, adică femeia pur şi simplu. În schimb, în relaţia cu vocea întâi, auctorială, a romanului, respectiv cu Alexei Ivanovici (angajat în casa generalului pe post de preceptor), Polina manifestă o indiferenţă indulgentă (sinceră, inconştientă, disimulată, cine ştie?), deşi Alexei o iubeşte declarat, abrupt şi, atenţie, fără speranţă.
Întâmplările narate contează nu atât prin corespondenţa lor cu realitatea (deşi Dostoievski se inspiră din fapte reale), ci prin ecoul lor psihologic şi, inevitabil, metafizic (ce altceva decât metafizică ar fi putut scrie – după cum îl va declara Berdiaev – „cel mai mare metafizician rus” - N. Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Editura Institutului European, Iaşi 1992, p. 7). Lumea se înfăţişează la Dostoievski ca un complex cazino, cu personaje aşezate pe îndelete în jurul meselor de joc, ca într-o ciudată biserică, fiecare cu miza sa, mai mult, ori mai puţin evidentă. Generalul, M-lle Blanche, Des Grieux şi Polina mizează pe moartea mătuşii (negru), în timp ce Mr. Astley îşi pune eticheta de gentleman britanic pe roşul Polinei. Să fim bine înţeleşi, nu vorbim aici decât despre bani, fără de care degeaba ai suflet, credinţă, idealuri – abia dacă vei fi tolerat în clubul dostoievskian. Fără bani, romanele lui Dostoievski îţi rezervă rolul de simplu figurant, de sfânt, sau de criminal. Bunăoară Alexei, îndrăgostitul fără speranţă, este un potenţial criminal, un sclav al propriei patimi continuu refulate : „(…) De ce-mi trebuie bani, întrebi? Cum de ce? Banii sunt totul! (…) Se înţelege că am un scop, (…), dar n-am să ştiu să explic care anume. Nimic mai mult decât că, având bani, am să devin pentru dumneata [Polina n.n.] un alt om, nu un sclav” (citatele marcate italic sunt din F. M. Dostoievski op. cit.). El este ferm convins că îndată ce va începe să joace pentru sine (iar nu pe banii şi pentru câştigul Polinei) va câştiga neapărat. „- De ce eşti atât de convins?”, îl întreabă Polina. „-Dacă vrei – nu ştiu. ştiu numai că trebuie să câştig, că şi pentru mine e unica ieşire. Iată de ce mi se pare că trebuie să câştig, fără doar şi poate.”
Dar cine tutelează jocul? Dumnezeu? Ruleta se învârte şi începe nebunia, totul o ia razna! Nici o regulă să te ghideze în vălmăşagul uman de pasiuni dezlănţuite. “Les jeux sont faits!” “Rien ne va plus!” şi … zero! În locul telegramei din Moscova, care să vestească moartea mătuşii (“banca” în persoană!), însăşi babulinka sculată din morţi invadează Ruletenburgul dispusă să piardă totul la joc decât să dea satisfacţie parastasului încins avant la lettre pe mesele de cazino. Încurcate sunt căile Domnului … sau ale ruletei? În cele din urmă, legăturile frivolei societăţi se dizolvă odată cu speranţele membrilor ei. Jucătorii profesionişti Des Grieux şi M-lle Blanche se retrag îndată ce bila ruletei cade alături de negrul babulinkăi, care refuză să moară, ba, mai mult, îşi dezmoşteneşte rudele. Des Grieux înţelege să-l ierte pe general de cinci zeci de mii de franci din valoarea ipotecii, bani pe care-i cedează Polinei sub forma unei
poliţe, ca o despăgubire a aşteptărilor ei, lămurind-o într-o scrisoare protocolară că posibilitatea relaţiei lor fusese mereu condiţionată de câştigul la ruleta destinelor. (şi e ca şi cum i-ar fi tăiat nodul gordian ivit în sufletul ei din lupta între inimă şi raţiune, certificându-i ceea ce ea singură nu avusese curajul să accepte, în ciuda evidenţelor.) În „Jucătorul”, credinţa şi speranţa sunt simbolizate prin bani : speri sau crezi în funcţie de cât de plin îţi este buzunarul, nu inima. Când virusul monetar transformă inima în contor financiar al fericirii, raţiunea credinţei a murit. În virtutea acestui iad, Alexei ajunge să creadă că doar banii şi condiţia socială pe care o procură îl separă de Polina. şi iată, ruleta îi oferă pe neaşteptate grămezi de bani : inspirat de neaşteptata, de uluitoarea prezenţă a Polinei în propriu-i dormitor la o oră târzie, Alexei trece senin pe lângă şansa de a proba că iubirea pură şi simplă mai este posibilă, riscă tot ce are şi câştigă „cu mult peste opt kilograme de aur”! Este copleşit : „Simţeam numai o desfătare teribilă – a succesului, a victoriei, a puterii (…)”. I se face frică de hoţi. Întors în camera de hotel, încuie grabnic uşa, „răsucind cheia de două ori”. Apoi îl preocupă depozitarea banilor : „- Să-i pun oare în valiză până mâine?” se întreabă întorcându-se deodată spre Polina şi amintindu-şi brusc de ea. Înţelegem, împreună cu Dostoievski, că „toată seva lui vitală, puterile, furia, curajul au fost cheltuite la ruletă”(Idem, Prefaţă, pp. 5-6). Amintindu-şi brusc de ea, el îi oferă din fructul orgasmului său mai mult decât suficient pentru răscumpărarea acelei jignitoare poliţe. Dispoziţia sa de a-şi fi sacrificat viaţa la simplul capriciu al Polinei se dovedeşte una formală autentică, dar formală (aşa cum ai şterge cu buretele un chip de cretă), pentru simplul motiv că sufleteşte el este consumat; când îşi mărturiseşte momentele în care şi-ar fi dat jumătate din viaţă ca s-o poată sugruma, el nu face decât să-şi mărturisească impotenţa sufletească. Polina trăieşte dispreţul, ura, durerea : după ce se văzuse redusă la o miză în mâinile lui Des Grieux, constată acum decesul celui cu ajutorul căruia spera să-şi salveze măcar iluzia iubirii (după cea pierdută, a onoarei). Ea îl îmbrăţişează pe Alexei ca şi cum ar încerca să-l readucă la viaţă. Atingerea ei îl răvăşeşte : „Nu mă mai gândeam la nimic, nu mai auzeam nimic. şi atunci mi-am pierdut capul…”. Omul nu mai ştie ce face şi accede involuntar la treapta mântuitoare a inconştienţei animalice. Însă, la capătul momentului de amnezie sexuală şi totodată la capătul nopţii, stupoare: metamorfozat în Des Grieux, Alexei nu înţelege violenţa Polinei, nu înţelege banii aruncaţi în propriul său obraz. Nici n-ar avea cum : este doar mintea care priveşte fără să înţeleagă la ceea ce i se pare a fi nebunia inimii. Ce reacţie aţi fi anticipat din partea îndrăgostiţilor fără speranţă? Disperare? Sinucidere? Ei bine, el ridică din umeri, presupunând că ea nu fusese chiar în toate minţile, în vreme ce Polina se retrage undeva, în haloul aristocraticului Astley. Idolul capitalismului nu iartă pe nimeni, iar iubirea supravieţuieşte agonic în capcana ecuaţiei 2x2=4 ca nevoie disperată de iubire.
Dostoievski îl destinează pe Alexei Ivanovici să fie cel care şi-a pierdut credinţa şi nu îndrăzneşte să nu creadă (Idem, Prefaţă, p. 5) înspăimântat cum este de golul căscat să-l înghită şi pe care nimicul nu-l poate umple. Ori, a-ţi pierde credinţa (la ruletă, de pildă) echivalează cu pierderea darului de a converti nimicul universal în ceva personal. (În afară de oameni, Dumnezeu şi draci, restul chiar este nimic, iar unii preferă să se oprească la oameni, asumându-şi rolul dumnezeilor, sau al dracilor.) Cel care a pierdut credinţa va fi sfătuit să meargă mai departe, să respecte forma, chiar dacă nu-i mai sesizează fondul, să pretindă că are încă darul. Alexei pleacă şi el la Paris să-şi cheltuiască banii cu M-lle Blanche doar pentru că i se propune.
Frumuseţea se naşte din “magia” credinţei. Însă blestemul libertăţii aduce nefericire omului care crede, tocmai pentru că se ştie sclavul propriei credinţe, al acestui mereu absent stăpân, pe care, uneori îl ucide în inima sa, pentru a-l recrea apoi în piese de teatru. Estetica înlocuieşte viaţa, actorii iau locul magilor în teatrul magiei, acolo unde nimeni nu îndrăzneşte să nu creadă în magie. Dostoievski împarte lumea între mulţi actori şi câţiva magi.
|
