 Artileria constituie unul din mijloacele principale de foc ale trupelor de uscat care asigură sprijinul nemjilocit şi permanent al acţiunilor infanteriei şi cavaleriei în toate formele de luptă.
Folosind capacitatea sa de intervenţie, artileria loveşte cu foc dispozitivul de luptă al inamicului, executând misiuni de neutralizare şi distrugere a obiectivelor prin trageri directe şi din poziţii acoperite.
Cronologic, evoluţia tehnicii de artilerie este indiscutabil legată de dezvoltarea economică, politică şi socială, de anumiţi factori interni şi externi.
În Evul Mediu timpuriu, fortificarea continuă a cetăţilor a determinat şi continua perfecţionare a maşinilor de război ; acestea vor cunoaşte un spectaculos salt calitativ după inventarea pulberii cu fum.
În ţările române, primele guri de foc au fost întrebuinţate efectiv la sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea. Se pare că primul domn moldovean care a avut în dotarea oştii sale şi câteva bombarde, primite în dar de la regele polon , a fost Alexandru cel Bun.
Deşi prima atestare documentară a introducerii armelor de foc în Moldova precede urcarea lui ştefan cel Mare pe tron, cercetarea istorică a demonstrat convingător că abia în timpul domniei acestui voievod s-a ajuns practic la constituirea artileriei ca gen de armă distinctă şi cu valoare operaţională.
Într-o epocă în care, în toată Europa se fabricau şi se foloseau guri de foc pentru apărarea sau cucerirea cetăţilor, ştefan cel Mare a înţeles imperativul vremii şi a construit sau modificat numeroase cetăţi, pe care le-a dotat cu tunuri. Spre deosebire de Iancu de Hunedoara, care a fost adept al acţiunilor ofensive şi care în prima jumătate a secolului al XV-lea a pus un mare accent pe dezvoltarea artileriei de câmp, ştefan a fost adeptul strategiei de apărare şi al dezvoltării unui sistem de fortificaţii permanente, punând accent pe dezvoltarea artileriei de cetate.
În conformitate cu concepţia sa de apărare naţională, ştefan cel Mare a realizat în Moldova un sistem de fortificaţii deosebit de puternic, cu dublu rol.
Cronicari români şi turci, care au făcut referiri la asedierea cetăţilor Moldovei, arată că în timpul lui ştefan cel Mare acestea erau înzestrate cu tunuri. Giovani Maria Angiollelo, cronicarul sultanului Mehmet Fatih, referindu-se la asediul cetăţii Neamţului, executat de armata otomană în anul 1476, scria că : " acei care se găseau în cetate n-au vrut să stea de vorbă cu noi şi toţi se apărau cu tunurile şi nu le păsa de noi " . La rândul său, cronicarul polonez Wapowski arăta următoarele cu privire la asedierea cetăţii Suceava de către oştile poloneze în anul 1497 : " cetatea era întărită cu o garnizoană puternică şi se apăra cu vitejie [...] căci şi ei aveau tunuri şi multe alte instrumente de război " .
Tunurile de cetate erau fixate în turnurile de la colţurile centurii exterioare a zidurilor. Tunurile erau din metal, îndeosebi din bronz, fiind cumpărate din Transilvania (de la Braşov) sau din Polonia (de la Liov).
Ghiulelele tunurilor erau probabil confecţionate în ţară, din piatră sau din metal. Materia primă pentru pulbere se aducea de la Liov. În anul 1475 a fost trimis acolo Mihail, un specialist al oastei Moldovei, pentru a cumpăra 16 pietre de salpetru. Personalul care deservea tunurile era compus din meşteri armurieri aflaţi în oraşele din apropierea cetăţilor sau din lefegii străini.
În afara tunurilor de cetate oastea Moldovei dispunea şi de tunuri mici de câmp. Numărul acestora era mult mai redus decât al celor instalate pe meterezele cetăţilor. ţevile tunurilor de câmp aveau calibrul între 10 şi 15 centimetri, iar transportul lor era făcut în căruţe obişnuite. Pentru tragere ţevile se montau pe afete de lemn. În lipsa afetului, ţevile de calibru mai mic se fixau pe un crăcan format din doi ţăruşi, încrucişaţi, înfipţi în pământ.
Cele mai multe din tunurile care intrau în categoria artileriei de câmp, exceptându-le pe cele cu ţeava din lemn de cireş, proveneau din capturile făcute de oastea Moldovei în urma a două mari victorii : cea de la Baia ( 1467 ) şi cea de la Vaslui ( 1475 ) . " şi le-am prins toate carele şi corturile - scria ştefan cel Mare regelui Cazimir al Poloniei imediat după victoria de la Baia - şi fel de fel de tunuri, de unelte şi de puşti mari şi mici ". În bătălia de lângă Vaslui oastea Moldovei a capturat 4000 de prizonieri, 100 de steaguri şi toată artileria inamică.
În ceea ce priveşte utilizarea artileriei moldoveneşti într-o acţiune ofensivă, tradiţia a păstrat un singur exemplu, cel legat de asediul cetăţii Chilia ( 1465 ) : " vineri de dimineaţă ( artileria n. n. ) bate şi atacă toată ziua poarta cetăţii. ".
Referitor la rolul, modul de folosire şi efectele artileriei în acţiunile de apărare se remarcă faptul că în bătăliile de lângă Vaslui şi Războieni ştefan cel Mare a utilizat în mod diferit artileria de care dispunea.
La Vaslui, cele zece tunuri mari au fost aşezate câte cinci pe flancurile dispozitivului de apărare, tunurile mici fiind aşezate în faţa pedestrimii. Loviturile trase, câte şapte de fiecare tun, au marcat începutul atacului executat de călărimea moldovenească, în frunte cu ştefan, artileria neintervenind la începutul luptei cum era obiceiul vremii. Astfel, artileria a acţionat într-o fază a luptei în care turcii credeau, practic, că acesta fusese scoasă din luptă. Modul magistral în care ştefan şi-a folosit artileria a creat surpriză şi derută în rândurile inamicului. " Atunci s-au descărcat tunurile în turci, care erau într-o strâmtoare şi nu puteau să fugă " .
În anul următor ( 1476 ), în tabăra întărită cu căruţe, lemn şi pământ după modelul răsculaţilor de la Bobâlna, de pe malul pârâului Valea Albă, ştefan a folosit artileria de câmp precum Iancu de Hunedoara la Varna şi Câmpia Mierlei. După cum scrie G. M. Angiollelo, pentru construirea taberei ştefan " a dispus să se taie o pădure şi s-a întărit în acel loc cu tunurile ". Cronicarul turc Sead Ed - Din, descriind bătălia de la Valea Albă - Războieni, arăta şi modul de dispunere şi folosire al artileriei : " inamicii erau în pădure, ale cărei intrări fuseseră astupate cu copaci, şi mai înainte de a pune piciorul în pădure trebuia să se treacă peste un şanţ foarte adânc, în dosul căreia era mărăciniş şi pune baterii cu servanţi bine înarmaţi ". Un alt cronicar turc, Tur - San - Bey, completând sursa noastră de informaţii privind măsurile luate de ştefan, arată că acesta : " şi-a transformat toată călărimea în pedestrime şi a aşezat caii şi carele ca un zid de cetate, în faţa armatei ; a pus pe lângă acesta foarte multe tunuri, mari şi mai mici " .
Efectul produs de artileria Moldovei a fost destul de mare şi în bătălia de la Valea Albă, astfel încât " nimeni nu cuteza a merge înainte, nici ienicerii (...) neputând susţine fulgerele tunurilor, căzură cu faţa la pământ. Atunci sultanul, luând în mână buzduganul cel cu şapte aripi, se repezi, urmat de toţi, aruncându-se asupra artileriei şi muşchetărimei duşmane ".
După cum semnalează în cronica sa Tur - Sun - Bey, în afara gurilor de foc, oastea Moldovei a mai folosit în acea epocă şi maşini de război, catapulte şi baliste, completând astfel efectul tunurilor.
Cu secolul al XVI-lea a început o altă etapă a luptei Moldovei împotriva dominaţiei otomane. Artileria a cunoscut o evoluţie fără precedent, atât din punct de vedere calitativ, cât şi numeric, influenţa europeană resimţindu-se pozitiv şi în ţările române.
Fiu şi urmaş la tron al lui ştefan cel Mare, Petru Rareş s-a sprijinit în acţiunile sale de luptă pe aportul artileriei. Pentru dotarea oştii sale, el a cumpărat o parte din tunurile necesare de la negustorii genovezi.
Luptând alături de voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, împotriva lui Ferdinand I de Habsburg, Petru Rareş a câştigat o frumoasă victorie la 22 ianuarie 1529. La aceasta şi-au adus o contribuţie însemnată cele 50 de tunuri mari de fontă şi tunurile cu mai multe ţevi montate pe acelaşi afet, care existau în oastea sa. Ferdinand a fost înfrânt în bătălia de la Feldioara, iar artileria sa a fost capturată în întregime de moldoveni.
În bătălia de la Obertyn (22 august 1531 ), deşi victoria a fost de partea polonezilor, artileria lui Petru Rareş şi-a făcut cu prisosinţă datoria, tunarii rămânând alături de piesele lor până în ultimul moment. Descriind desfăşurarea luptei, N. Iorga scria : " Atacul românesc începe în zori.(...) Îndată porniră tunurile care însă băteau prea jos. Ai lui Tarnovski stăteau nemişcaţi având cavaleria la mijloc. În sfârşit, o parte a taberei se deschide, când ghiulelele moldoveneşti picau prea dese; opt sute de călăreţi poloni, în armură grea, ieşiră. Ei fură respinşi de trei ori. Moldovenii, având tunuri, înaintau pentru a închide cercul lor. Se produce atunci un atac general al catafracţilor duşmani care ieşiră pe amândouă părţile. Puşcaşii fură ucişi lângă tunurile lor (...) Românii trebuiră să se retragă ".
Din acest citat reiese clar că artileria a sprijinit atacul oştii şi a intervenit prompt pentru respingerea numeroaselor contraatacuri executate de cavaleria polonă. Faptul că tunarii au fost ucişi lângă tunurile lor constituie o dovadă că tragerile s-au executat până în momentul pătrunderii călăreţilor inamici în dispozitivul artileriei. Înfăţişând deznodământul acestei lupte, cronicarul polonez L.Bielski ne furnizează o serie de date privind caracteristicile tunurilor folosite de Petru Rareş: " Luarăm atunci de la moldoveni 50 de tunuri mari de schijă ( fontă n.n ) şi toate tunurile mici de fier. Acestea din urmă erau câte 6-8 la un loc, pe roticele uşoare, încât nimic nu putea fi mai trebuincios pentru pedestrime, care le duce după sine oriunde merge, le întoarce cum vrea şi înconjurându-se cu ele în marş nu se teme de nici un atac de cavalerie. ţevile sunt astfel că se aprind una de la alta, pe rând... ".
Ca şi în epoca lui ştefan cel Mare, artileria cetăţilor Moldovei a jucat acelaşi rol în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Odată cu înlăturarea de la domnie a lui Petru Rareş ( 1538 ) a luat sfârşit şi epoca de glorie a artileriei de cetate şi a fortificaţiilor permanente bazate pe sistemul cetăţilor. În anii următori accentul s-a pus tot mai mult pe artileria de câmp. |
