Seminţii
suiau scări către seminţiile focului
apoi, plantau sori în amfore...
nu ştiu cum să văd cuvintele
când toamna-şi începe ploaia prin mine :
lumea se mântuieşte când pictez,
Dumnezeu plânge în câteva tablouri impresionante
pentru ca spiritul
să se facă stăpân,
să piardă timpul acesta ce ne mănâncă...
cred în mine,
iubesc din voi,
şi începem, orbiţi, să făurim seminţii
şi ne uităm drumul şi casa,
ne incendiem paradisul :
se pierd, prin ele, florile, spre sânul meu de piatră.
Blestem
ne blestemau chiar inimile noastre
că ne iubeam
în fiecare început de iarnă :
pe un tărâm întors în el,
ne priveam cu palmele-n suflet
şi plângeam fiecare
cu ochii celuilalt...
apoi ochii noştri au început să se urască
de-atâta strălucire,
ne ofileam când ne sărutam numele,
ne iubeam ca un blestem.
Anamneză
corpul s-a făcut
un nesfârşit şir de garduri din sârmă ghimpată
să mă ţină departe
de braţele făcute rug pentru iubită
aceste garduri
răbufnesc în şiruri prin ochii
ce cârpesc oglinzi
să nu le mai treacă sub culori mai palide,
îmi sugrumă
cascadele mele de suflete ţi inimi :
...şi bolta unui trandafir
mă place că ţin corpul în sârmă,
de teamă să nu-i provoc greaţă frumoasei
cu atingerile mele de cortină.
Ferestre
ferestrele se iubeau
şi aşa căpăta formă chipul meu
în mijlocul lor
aşteptându-l pe al tău
ferestrele se iubeau
pe un fundal de ciumă şi copaci şi piculine
şi aşa fiinţa mea
se-mpotrivea lucrurilor de afară
aflate în rama unui ger cu nuanţe de imposibil,
şi aşa chipul meu
avea să stea departe de chipul tău :
separaţi de ferestrele ce se iubeau...
Anamneză
uscăciunea a născut corpul
şi l-a lăsat
să se desprindă pe drumuri diferite
cu fiecare petic de floare din interior,
cu fiecare punct de memorie... |
