 Teoria elitelor, formulată la începutul secolului de sociologii italieni V. Pareto şi G. Mosca, apărea ca reacţie împotriva unidimensionalei viziuni marxiste asupra claselor sociale şi a puterii. Criticând fundamentul concepţiei marxiste, conform căruia puterea politică nu reprezintă decât consecinţa firească a dominaţiei economice exercitate de clasa care deţine mijloacele de producţie, reprezentanţii "şcolii elitiste italiene" propun o nouă abordare, care va face carieră nu doar în sociologie, ci şi în celelalte ştiinţe sociale.
Astfel, Vilfredo Pareto (1848-1923) dedică un întreg capitol din al său "Trattato di sociologia generale" (1916) celei ce s-ar putea numi "classe elette". Se postulau acum observaţiile lui Gaetano Mosca (1858-1941) din "Elementi di scienza politica" (1896), cu privire la existenţa şi importanţa, în orice tip de societate, indiferent de regimul politic (fie acesta monarhic sau republican) sau de cel economic (capitalist sau socialist), unui grup redus de persoane care exercită o dominaţie incontestabilă asupra societăţii respective.
În tratatul său, Pareto definea elitele din două perspective pe cât de diferite, pe atât de complementare. Pe de o parte, dintr-un punct de vedere strict statistic, elita semnifică acea categorie socială cuprinzând indivizii cei mai apreciaţi în domeniul lor de activitate. Se poate astfel vorbi de o elită diplomatică, religioasă, politică sau chiar interlopă. A doua abordare paretiană este, însă, cea care s-a impus şi anume cea bazată pe exercitarea puterii. Apărea acum importanta distincţie dintre elita guvernantă (dominantă) şi cea guvernată (dominată), prima desemnând ansamblul indivizilor care participă direct sau indirect la luarea deciziilor ce privesc întreaga comunitate.
Monopolizarea puterii este rezultatul formei superioare de organizare a păturii superpuse care, acţionând coordonat, îşi asigura dominaţia politică şi socială în raport cu o majoritate dezorganizată, lipsită de voinţă, de o ideologie coerentă, neavând o organizare şi un plan comun de acţiune, numit de Mosca "formula politica" .
Calităţile elitelor sunt predominant de natură materială (bani, funcţii, poziţii sociale şi politice). Factorul moral este, în bună măsură, exclus, elitele folosind orice mijloace pentru a justifica inegalitatea politică şi a-i înşela pe cei dominaţi. Incapabilă de a-şi crea un discurs original, de a se constitui într-o grupare exemplară, elita guvernantă, în accepţiunea lui Pareto, este caracterizată doar de un sistem de valori şi de comportamente latente (numite reziduuri), fundamentul coeziunii sale.
Două asemenea reziduuri (din cele şase identificate de sociologul italian) sunt cele mai importante, primul stimulând curajul şi puterea fizică, celălalt inteligenţa şi compromisul. Observând că elitele nu sunt nici stabile, nici eterne, şi că ele se substituie neîncetat unele altora, în funcţie de nevoile societăţii, Pareto formula celebra "teorie a circulaţiei elitelor".
Astfel, evoluţia societăţilor era explicată prin alternanţa a două tipuri de elite, numite metaforic (după Machiavelli) "lei" şi "vulpi". Geneza oricărei societăţi era rezultatul acţiunilor violente ale "leilor" (indivizi caracterizaţi prin predominanţa primului tip de reziduu, înclinaţi către folosirea metodelor radicale pentru instaurarea ordinii, eliminarea corupţiei şi a anarhiei). Odată stabilizată situaţia, scade necesitatea exercitării calităţilor "leilor", fiind nevoie, în schimb, de mai subtilele abilităţi ale "vulpilor", de corupţia şi de şiretenia acestora. Este perioada în care cel mai eficient dintre guvernanţi este "cel ce cunoaşte cel mai bine arta de a-şi slăbi adversarul prin corupţie, de a recupera prin fraudă şi înşelăciune, ceea ce părea a fi cedat la presiunea forţei". Stăpânirea "vulpilor" continua până atunci când haosul, corupţia şi lipsa de perspectivă a societăţii respective devin atât de evidente, încât determină repunerea în valoare a aptitudinilor autoritare ale "leilor". "Aristocraţiile nu dăinuie... Indiferent de cauze, este incontestabil că după un anumit timp ele dispar. Istoria este un cimitir de aristocraţii."
Dispariţia elitelor este explicată de Pareto atât funcţie de criterii demografice, cât şi psihologice. Se introducea ,astfel, termenul de "circulaţie socială", semnificând trecerea indivizilor de la un grup social la altul, cu tot cu aptitudinile latente ale acestora. Pentru perpetuare, clasa guvernantă trebuie să fie întreţinută, numeric şi calitativ, de indivizi dotaţi din păturile de la baza societăţii. Ea trebuie, de asemenea, să elimine din rândurile sale pe cei care şi-au pierdut calităţile necesare pentru a face parte din elită.
Această circulaţie a indivizilor constituie elementul determinant al stabilităţii unei societăţi, absenţa sa generând mişcări sociale profunde. În funcţie de viteza de circulaţie şi de deschiderea clasei guvernante către receptarea elementelor capabile din păturile supuse, schimbarea capătă forme evoluţionare (dacă rata de schimb este suficientă pentru absorbţia indivizilor care pot pretinde puterea) sau revoluţionare. "Revoluţiile se produc pentru că, fie din cauza unei încetiniri a circulaţiei elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente de calitate inferioară se acumulează în straturile superioare. Aceste elemente nu mai posedă reziduurile capabile să le menţină la putere, şi ele evită să facă uz de forţă, în vreme ce în clase inferioare se dezvoltă elemente superioare, care posedă reziduurile necesare pentru a guverna şi care sunt dispuse să facă uz de forţă". Schema îi permitea lui Pareto să descrie linia descendentă pe care se situa burghezia europeană din acele vremuri, ca şi ascensiunea unor elite provenite din mediul muncitoresc şi socialist ("faza descendentă a libertăţii şi ascendentă a organizării").
Această circulaţie neîntreruptă împiedică formarea unei clase dominante închise în sine însăşi, cum considerau teoreticienii marxişti. Tot în contradicţie cu aceştia, se declară imposibilitatea existenţei unei societăţi lipsite de clase, postulându-se obligativitatea existenţei unei elite, a unui grup restrâns de indivizi care exercită puterea.
La jumătatea drumului între o teorie a puterii şi una socială, accentul fondatorilor cădea, cu precădere, asupra naturii necesarmente structurată ierarhic a societăţii umane, ca şi a distribuţiei inegale a puterii. Mosca recunoştea, totuşi, specificitatea sistemului democratic, în care diferitele forţe sociale se echilibrau reciproc. În pofida acestor explicaţii oarecum formale şi aistorice, teoria "şcolii elitiste italiene" a fost periodic repusă în discuţie atât de sociologi, cât şi de istorici.
Bibliografie:
M. Cherkaoui, Stratificarea, în Tratat de sociologie, sub coordonarea lui R. Boudon, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 131-133.
Larousse. Dicţionar de sociologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 100-102, 171-173, 200
M. Lallemant, Istoria ideilor sociologice, vol. 1, Ed. Antet, Bucureşti, 1997, p. 139-143
Florea Ioncioaia, Revolta ierarhiei, o discuţie asupra temei elitelor şi a proiecţiei sale istoriografice, în Xenopoliana, IV, 1996, nr. 1-4, p. 56-82
Dicţionar de sociologie, coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, p. 97-99, 215-217 |
