 Se admite îndeobste existenta a doua metode de apropriere a realitatii.
Avem, pe de o parte, o abordare rational-discursiva, iar pe de alta, o raportare magico-religioasa.
Despre cât de mult reuseste una sau alta sa împlineasca exigentele morale si cognitive ale sufletului ramâne ca posibilitate de raspuns pentru fiecare. Ceea ce se desfasoara aici este o preferinta la un gen de cunoastere mistic-religios care are, ce-i drept, înclinatii usor apologetice.
Mi se pare nepotrivit sa se urmareasca atasarea unor întelesuri lucrurilor în care mai degraba ar trebui sa se recunoasca adevaratele lor nume.
În loc ca ceva sa fie pur si simplu dezvaluit, se îngramadesc peste el sensuri artificiale care, desi pot conduce la o linistire sau la o relativa orientare, sunt tot atât de goale ca si credinta dupa care omul e cel care trebuie sa dea sens. Omul nu trebuie sa dea sens sau sa forteze rostirea pentru a gasi numele adecvate.
Lucrurile au fost deja numite si asezate la locul potrivit. E suficient doar sa fie recunoscute. Interogatiile noastre, daca nu sunt deschise la a primi realitatea, aseaza peste lucru semne straine naturii sale astfel încât e inevitabila o prapastie între cel care întreaba si ceea ce lucrul este. Sa lasam lucrul sa vina la noi si sa ne dea numele lui.
Ceea ce trebuie înteles e ca propun distrugerea primatului ratiunii din viata noastra intelectual-contemplativa. Aflarea semnificatiilor originare este straina si etern separata de eforturile mintii, iar deschiderea (atitudinea) mistica trebuie sa o vedem ca singura capabila de a ne purta la pragul de unde putem "vedea". Cât ne vom mai încrede în puterea ratiunii, cât vom mai spera la o ultima lamurire din partea-i? Eficacitatea si frumusetea ei sunt cu mult atenuate dupa obositoare, triste si dese nereusite în investigatiile asupra stabilirii Sensului, desi vedem bine ca nu ne putem lipsi de obiceiul de a mai spera la câte un raspuns de pe urma incursiunilor în cuprinsul necunoasterii. Pentru ce atâta încapatânare si orbire când asistam nu o data la esecurile ratiunii în a-si elabora tipare prin care sa înteleaga Universul, Existenta? Ea nu atinge niciodata capatul a ceva, nu epuizeaza un fenomen ca mai apoi sa ajunga la solutii cuprinzatoare în ce-l priveste sau macar în unele parti ale lui. Nu multumeste pe deplin niciodata, adica nu e suficienta si totodata e imposibila prin ea aducerea noastra la temeiurile originare.
Încercati numai sa dati o solutie la problema motivatiei Demiurgului de a se prelungi (desi nu e cel mai potrivit termen) prin om.
La ce-i folosea omul, ce sa faca cu el? Printre altele, Dumnezeu ar mai putea însemna extaz în cel mai înalt grad, iar extazul e suficient pentru a nu mai permite nici o problematizare. Tocmai pricina bogatiei Sale absolute e cea care nu mai face posibila întrevederea vreunei explicatii la gestul "recurgerii" la om. Imaginati-va numai o Fiinta perfecta, completa, suficienta siesi, si va veti da seama ca-ntr-un asemenea sistem fara cusur e de neconceput sa se nasca vreo trebuinta. Ar decurge de aici o întrebare care ar viza pertinenta efortului rational de surprindere a planului creationist, a ratiunilor dindaratul lui. si acum, ca si alte dati, "alternativa rationala" de întelegere a adevaratelor intentii si vreri ale lui Dumnezeu, încercarile de a ne apropia, de a ne furisa în chiar gândurile Lui, nu au cum sa nu se rateze. Ramâne sa ne continuam drumul cu orice altceva numai cu mintea nu.
Cum ar putea un demers rational sa stinga îndoielile si sa cladeasca în schimb certitudini? Pâna la urma, acesta e lucrul pe care orice suflet si-l doreste, anume ca în locul unei credinte ce ar putea sa însemne framântari, îndoieli, slabiciuni, sa detina certitudini.
Numai pornind de la un asemenea fundament ne-am putea astepta sa cunoastem fericirea, sa fim cu adevarat puternici. Ori daca nici calatoria mistica nu mai poate însemna ori ajuta cu ceva, atunci totul e pierdut!
Nimic altceva nu mai e de facut si nu trebuie sa va reamintesc ca nu avem unde merge, ca, pur si simplu, nu avem unde ne duce.
Parca am fi într-o tragedie eterna si n-ar fi posibila iesirea dintr-un "închis". Asa ca ramânem locului si privim. Privim si încercam sa vedem daca ni s-ar oferi vreo spartura ce da "în afara" (daca exista "în afara").
si totusi, pentru ca gândurile sa nu se sfârseasca într-un crepuscul spiritual, înaintez sugestia ca, oricât de deprimati si de vlaguiti de întrebari am fi, sa alegem speranta unei îndurari a Zeului. Pâna la urma, El e singurul de la care mai poate veni vreo salvare, vreo întelegere sau lamurire asupra propriei identitati si asupra adevaratelor rosturi din lume. Sa ne rugam.
"si acum încotro?
Atâtea cai albe,
Numai calea spre Tine
E neagra."
(Gheorghi Djagarov) |
