 În starea primordială omul, creat din iubire şi pentru a fi în iubire, era în comuniune cu Dumnezeu prin ascultarea poruncii Sale. Adam vorbea cu Domnul faţă către faţă, împărtăşindu-se nemijlocit din vederea chipului Părintelui ceresc. Neascultarea, căderea lui în păcat, pune capăt acestei comuniuni intime cu Creatorul său, îl desparte de Izvorul fericirii şi îl introduce în sfera morţii (a neascultării). De acum înainte omul nu se mai poate împărtăşi direct din Fericirea pentru care a fost făcut, nu mai vorbeşte faţă către faţă cu Dumnezeu, ci este separat de El prin opţiunea sa păcătoasă, ceea ce îl secătuieşte de puterile sale sufleteşti.
Însă păcatul nu a stins dorinţa de comuniune existentă în om, ci doar a alterat-o. Omul, vorbitor faţă către faţă cu Dumnezeu, se transformă, după cădere, într-un vorbitor despre Dumnezeu, căutător al feţei Sale. Omul nu mai vorbeşte cu Dumnezeu, ci vorbeşte despre Dumnezeu ca despre cineva pierdut, de care doar îşi aduce aminte. Dar vorbirea despre Dumnezeu fără a fi în Dumnezeu este vorbire deşartă, goală de Adevăr pe care nu-L mai cunoaşte nemijlocit. Consecinţa acestui discurs sunt toate pseudo-religiile omenirii, create în afara descoperirii divine autentice.
Coborârea lui Dumnezeu în umanitate, mai întâi prin proorocii Vechiului Testament, iar în mod desăvârşit prin Fiul Său, readuce pe om în starea de fiu al Creatorului, deci cunoscător al Acestuia şi vorbitor cu El. Învierea lui Hristos (Dumnezeu - Om ) din morţi reintegrează pe om, ca fiu, în dialogul - comuniune cu părintele Său. Odată cu praznicul Învierii Dumnezeu nu mai este persoana a treia în dialogul dintre oameni, ci subiect şezând între ei, împărtăşindu-Se acestora sub forma văzută a pâinii şi a vinului, iar omul are din nou posibilitatea de a vorbi nu despre Dumnezeu, ci cu Dumnezeu, aflându-se nu în căutarea Lui, ci faţă către faţă cu El. |
