 Orice dialog interior presupune ca o conditio sine qua non luciditatea care, dupa cum spunea un gânditor, "vorbeste doar ca sa reduca la tacere sau sa conteste cuvintele curente; nu cauta nici persuasiunea, nici transmiterea vreunei cunoasteri pozitive", cu alte cuvinte îsi este suficienta siesi. În luciditate eul nostru este pus în fata constiintei jucând pentru o clipa rolul Judecatorului Suprem. Întrebarile curg, raspunsurile nu întârzie sa apara ... pâna când omul îsi pune întrebarea decisiva: care este temeiul si sensul vietii? Constiinta ezita sa raspunda. stie sau nu stie ea adevarul?
Asa începe "marea aventura" în cautarea eternitatii. Gândurile omului ajung la fiinta. Se întreaba ce este ea si apoi merg mai departe, ajung la poarta Marelui Abis, acolo unde se aude parca chemarea nefiintei.
Omul fata în fata cu nefiinta ... Dialogul lor - un schimb de idei în gol, subtil, anevoios - este începutul nelinistii. Ajuns aici, omul se regaseste, devine întelegere de sine. Nelinistea este sentimentul acela care ne cuprinde si ne dezvaluie situatia noastra: "fiinte-aruncate-în-lume". Simtim desertaciunea lumii, adica inutilitatea, lipsa de temei, iar ceea ce se reveleaza ca esential este vidul. " În vid - oglinzi asezate una în fata celeilalte si reflectându-si reciproc aceeasi imagine nula - spiritul îsi pierde pamântul de sub picioare, gândirea se prabuseste".
Fiinta si nefiinta: contrarii primordiale care coexista si se presupun reciproc. Fiinta este începutul revelatiei nefiintei. Ce este aceasta revelatie? "Aceea ca ar exista ceva îndaratul aparentelor, al iluziilor subiective, al artificiilor, acel ceva poate fi realitatea, natura, principiile de ordin mai mult sau mai putin divin, orice lucru care ar permite, odata descoperit, sa explicam în mod satisfacator tot restul, sa aratam ca, la urma urmelor, exista în univers o ordine si un plan. Ceva îndarat: cu alte cuvinte, ceva înainte, ceva la origine, ceva ce poate fi urmarit înapoi pâna la gasirea principiului care, în mod organizat, ne determina prezentul. Fiinta desarta (nefiinta) este tocmai fiinta golita de acel "ceva " care ar face-o explicabila, altfel spus, cogitabila".
Nelinistea provocata de "glasul" nefiintei dezvaluie moartea; "omul este o fiinta pentru moarte", spunea Heidegger. De altfel, nu viata este cea care a ridicat mari probleme metafizicii, ci moartea.
Pentru Heidegger, esenta existentei noastre este moartea, iar autenticitatea omului (Dasein-ului) se defineste prin trairea "experientei mortii".
Fascinat de lumea înconjuratoare, care are multiple posibilitati-de-a-fi, omul crede ca poate sa cunoasca totul, adica pe sine si viata, însa un singur lucru îi scapa. Nu stie ce este moartea. Într-adevar, toti vorbesc despre moarte ca si când ar fi trait-o, dar paradoxal, toti se tem de ea. Experienta ne-o prezinta ca pe o încetare a unei activitati, a unui comportament, iar limbajul curent si-a gasit sintagma "trecerea de la a fi la a nu mai fi". În afara de aceste dovezi nu avem nimic altceva decât întrebari: ce se afla dincolo, ce este moartea în sine? Sa fie opusul a ceea ce este? "Ceea ce este, este existenta, fiinta. Fiinta este devenire, iar moartea este întoarcere în devenire, ca si când, fiinta s-ar întoarce spre sine".
Atunci când moare, omul stie ca atinge punctul final al existentei sale, al fiintei sale, dar aceasta cunoastere o are din "auzite" sau, în orice caz, dintr-o cunoastere empirica a celuilalt. Omul se vede în celalalt ca muritor; relatia lui cu semenul îi dezvaluie moartea. Defineam moartea ca o "trecere de la a fi spre a nu mai fi", dar aceasta trecere este numai o chestiune de timp.
Timpul, aceasta "uvertura" spre eternitate, este trecere, dispersie, uzura. În timp ce noi asteptam sa traim, timpul trece si astfel fiecare "vine" si "pleaca" la timpul potrivit, fiecare lucru îsi are timpul sau. "Când un om moare si este îndepartat de fiintarile ici si colo contingente, spunem ca i-a sosit timpul. Temporalul presupune perisabilul, ceea ce este trecator prin scurgerea timpului. Limba noastra spune însa cu mare precizie: ceea ce trece odata cu timpul. Caci însusi timpul trece. Sa întelegem moartea ca rabdare a timpului si mai mult, impactul sau asupra timpului poate sa fie punctul de plecare al unei revelatii (revelatia nefiintei, de exemplu).
Confruntarea cu moartea l-a purtat pe Kierkegaard pe drumul revelatiei lui Dumnezeu. Heidegger a facut din moarte nu doar un simplu moment, ci "o modalitate-de-a-fi pe care Dasein-ul si-o asuma de îndata ce el exista, astfel încât formula a-fi-obligat-sa-fii înseamna, a trebui, a-fi-obligat-sa-mori".
Nelinistea, privita ca sentiment metafizic esential, este cheia care deschide infinitul mortii. Constantin Noica spunea ca "infinitul este un gând descumpanit si o vorba nefericita, el este nesfârsirea lucrurilor (...). Pe Pascal infinitul îl speria si coplesea, iar Kierkegaard dorea ca infinitul sa devina marele Aproape în loc sa fie inaccesibilul Departe". Moartea are de o parte a ei eternitatea. Cine are curajul sa se confrunte cu ea? Viata? În lipsa transcendentei, ea nu este decât un adaggio, iar în fata mortii devine chiar absurda. Pe acest fundal, ne întrebam "daca ceva are importanta sau nu"?
Heidegger a facut din neliniste o modalitate de interpretare existential-ontologica. Dupa el, Dasein-ul ca fiintare are "ne-linistea" la "originea" fiintei sale. Fiintarea nu-si paraseste niciodata aceasta origine în care ea se fixeaza si pe care o domina atât timp cât aceasta fiintare se afla în lume. Fiinta-întru-lume are caracterul ontologic al nelinistii". Nelinistea metafizica, scapa oricarei determinari, fiind "tensiunea afectiva ce ne cuprinde când ne simtim învaluiti de negurile nefiintei".
Porniti pe aceleasi drumuri, mânati de acelasi temei, nu tuturor ni se înfatiseaza aceleasi orizonturi. Jaspers, de exemplu, întrezareste în aceasta o problematica a mortii, o solutie în cadrul unei conceptii finaliste mult mai optimiste decât cea a lui Heidegger.
Pentru Jaspers, omul îsi gaseste în transcendenta justificarea propriei existente caracterizate de neliniste. Ca existenta, omul se ridica deasupra a tot ce este mundan si este o fiinta ce nu devine niciodata lume, dar care prin fiinta, vorbeste în lume. Sa ajungi la existenta înseamna, dupa Jaspers, sa treci dincolo de toate fiintarile factice pentru a câstiga fiintarea autentica (das Selbstein). Câstigarea ei se face nu prin adaptarea la lume, ci printr-un salt peste tot ce este mundan. Nevoia de salt apare în ceea ce filosoful numeste "situatii-limita". În aceste situatii, individul trebuie sa faca fata unor experiente care nu depind de el. Lumea "se scufunda" si înceteaza sa mai fie fundamentul capabil de a-i purta viata, iar omul traieste experienta esecului: actioneaza în conformitate cu exteriorul, nu stie sa dea un sens vietii sale pentru ca nu stie ce înseamna el; constiinta lui se lasa antrenata de circumstante. Astfel, apare situatia când lumea îsi pierde caracterul justificator al vietii. Aceasta este situatia limita. În ea se traieste experienta nefiintei, a neantului, ce se dezvaluie mai întâi ca o pierdere a lumii, însa ca un câstig al existentei, în care, înainte de toate, lumea este recuperata într-un sens mai profund. Exista aici un singur drum: acela de la nefiinta catre fiinta.
Ajungând la nefiinta, fireste, Jaspers nu putea ocoli problema mortii. Pentru el, situatia-limita extrema este moartea. Ajungem iarasi în acel punct maxim al existentei, "spaima si cutremurarea" în fata nefiintei sunt inerente Dasein-ului. "Viata devine mai profunda, existenta mai sigura de sine însasi în fata mortii, însa viata ramâne în pericolul de a se pierde plina de spaima pe sine însasi în golul în care existenta se întuneca". În acest mod, moartea si desavârsirea intra într-o legatura stranie, iar spaima de neantul existential este depasita în masura în care viata se împlineste prin posibilitate. Aici apare acea conceptie finalista si optimista a lui Jaspers: existenta devine spatiul însusi al libertatii, nucleul intim si neconditionat al interioritatii umane, constiinta propriului esec. La Jaspers, existenta este însasi transcendenta, iar "ca oameni, noi nu ne suntem niciodata suficienti noua însine, dupa cum nu ne suntem unicul tel, ci suntem raportati la transcendenta. Prin ea, noi însine suntem înaltati, devenindu-ne transparenti totodata noua însine în constiinta nimicniciei noastre".
Acolo unde omul are puterea de a-si accepta si viata si moartea sa, când acestea dau "batalia decisiva", acolo începe esecul. Acesta osândeste omul la chin, dar oarecum îl si elibereaza. Meditatia asupra propriului esec nu trebuie sa fie considerata nici o clipa "pierdere de timp", ci, dimpotriva, are marele avantaj ca ne înalta în cele mai înalte sfere si ne coboara în cele mai întunecate abisuri. Esecul este delir, nebunie, farmec, ceva de genul nepasarii absolute fata de ceea ce este aici si ne ofera revelatia esentialului, desertaciunea fiintei care se pierde în iluzoriu. Cine nu este capabil sa-si traiasca esecul, sfârseste prin a se cufunda în meditatii sterile. La o astfel de atitudine, constiinta esecului mai are de dat o singura lectie omului: viata lui este inserata ontologic în moarte si, prin acesta, în eternitate. Heidegger, asa cum am vazut, definea omul ca fiinta-întru-moarte, iar Jaspers si-a "înarmat" omul cu constiinta propriei morti, cerându-i acestuia sa-si duca viata având moartea în fata. Totodata, gratie mortii, avem de a face mereu cu o constientizare de sine si cu gândul ca poate ne nastem o singura data.
Cum ramâne cu esecul? "Rolul lui este dublu: pe de o parte ne previne asupra limitelor impuse puterilor noastre cunoscatoare, pe de alta parte alimenteaza tensiunile spiritului spre ceea ce ne depaseste. Dar, prin aceasta esecul ne introduce în inima existentei, ale carei bogatii contradictorii si paradoxale, ne arata cu prisosinta ca ea nu este o perfectiune geometrica, în sensul rationalistilor, ci o necurmata batalie pentru cucerirea unei unitati, ce poate ramâne pururea o dorinta".
Constiinta esecului este, asadar, într-o anumita masura, "începutul sfârsitului", iar nelinistea devine, în aceeasi misterioasa masura, tensiunea ce ne cuprinde când ne simtim prinsi în ceturile abisale ale nefiintei. |
