 La Origen [1], (185-254) ca si la Clement, crestinii se împart în: cei care cred si cei care cunosc, dar fiecare trebuie sa ajunga un cunoscator (gnostikos). Însa la Origen, mai clar decât la Clement, este accentuata necesitatea interpretarii alegorice a Scripturii, pentru a ne detasa de sensul literal (la care au acces evreii) si de a patrunde sensul spiritual (accesibil crestinilor). Însa si aici Scriptura se adreseaza diferentiat: crestinilor simpli li se predica despre Hristos rastignit, punându-se accent pe umanitatea lui; crestinilor care sunt capabili de cunoastere (gnosis) si contemplare (theoria), Scriptura le vorbeste despre Logosul lui Dumnezeu, punându-se accent pe divinitatea lui Iisus Hristos, care face obiectul teologiei sau învataturii despre Sfânta Treime. Asadar, teoria Logosului are si la Origen un aspect mistic.
Dupa Origen, Dumnezeu este spirit nenascut, lumina, natura simpla, intelectuala, monada si în El îsi au originea toate naturile intelectuale. Pentru ca e de necuprins în Sine cu mintea umana, El se face cunoscut si înteles prin Logosul Sau Hristos, "chip care exprima substanta si existenta Lui Dumnezeu" (De princip : I, 2,8).
Relatiile dintre persoanele Sfintei Treimi sunt definite de subordinationism [2]. Tatal este cel ce tine toate, fiind absolut transcendent, împartasind cu celelalte doua persoane existenta. Pentru a desemna consubstantialitatea dintre cei trei, Origen foloseste termenul de ousia. Fiul - Logosul, fiind mai mic decât Tatal, conduce numai fiintele rationale. Sfântul Duh, fiind mai mic si decât fiul patrunde numai în sfinti. Chiar daca Fiul si Duhul sunt intermediari între Tatal si creaturi, totusi sunt numeroase locurile din opera lui Origen care infirma subordinationismul. Nasterea Fiului este vesnica si perpetua, nefiind un timp când el nu a fost. Fiul vine din Tatal printr-un act spiritual, nu prin diviziune, raportul dintre cele doua persoane fiind deofiintimea.
Sfântul Duh purcede vesnic din Tatal prin Fiul, fiind menit numai sfintilor. El are nevoie de mijlocirea Fiului si participa la atributiile lui Hristos : întelepciune, inteligenta, dreptate.
Asadar, crestinii care participa la lucrarea Sfintei Treimi, au prin Tatal existenta, prin Fiul rationalitatea si prin Duhul Sfânt sfintenia.
Chiar daca la Origen avem de-a face, în ceea ce priveste cosmologia si antropologia cu o schema ontologica dualista, de influenta platonica [3], totusi ea, prin teoria Logosului sta alaturi de o alta, mai deschisa nuantelor si interpretarilor. Ideea ca însusi Logosul-"Chipul bunatatii Tatalui" (De princip, I,2.13) deofiinta cu Tatal si prin care Tatal, "Dumnezeu în sine" (autoteos) si nevazut, poate fi contemplat - ramâne Logos în esenta sa prin întrupare, facându-se om din dragoste de oameni, nu era de acceptat pentru platonici si neoplatonici pentru ca, dupa ei, absolutul nu poate avea împletire cu relativul. Origen are aici un argument antropologic : nu timpul trebuie condamnat, caci nu în el sta raul, ci vointa rea a omului.
Origen mediteaza la misterul nasterii Fiului din Tatal, referindu-se la ea prin cuvintele lui Solomon din Cartea Întelepciunii: "Ea este sufletul puterii lui Dumnezeu, ea este curata revarsare a slavei Celui Atotputernic, astfel ca nimic nu poate s-o mânjeasca. Ea este stralucirea luminii celei vesnice si oglinda fara pata a lucrarii lui Dumnezeu si chipul bunatatii Sale" ( 7, 25-26 ).
Aceasta nastere este vesnica pentru ca Tatal n-a existat vreodata fara Întelepciunea, Ratiunea si Cuvântul Sau - adica fara Fiul. Fiul este nascut în acelasi chip în care cuvântul si vointa ies din minte, iar nasterea este continua, precum lumina îsi revarsa permanent stralucirea ei. H. Crouzel, analizând si alte imagini pe care le utilizeaza Origen în clarificarea notiunii de nastere, afirma ca este obligatoriu sa recunoastem faptul ca "Origen exprima aici echivalentul conceptului de homoousios - consacrat la Niceea în 325" [4] . Fiul este chip al lui Dumnezeu si stralucirea întregii slavi a Tatalui, fiind astfel de o marime si atotputernicie cu El. Astfel, "subordonarea" Fiului fata de Tatal trebuie nuantata, pentru ca ea nu pune în discutie identitatea de natura sau egalitatea de putere, ci numai lucrarea Treimii în afara, cu alte cuvinte este o problema care priveste iconomia. Aici Origen se apropie de formula lui Irineu: Fiul si Duhul sunt mâinile lui Dumnezeu, în sensul ca Tatal este Cel Care trimite, iar Fiul si Duhul sunt trimisii, "subordonarea" lor fiind în legatura cu "misiunile divine". Unul din punctele importante ale histologiei origeniste îl reprezinta denumirile lui Hristos (epinoiai) pe care Origen le analizeaza în Cartea I a Comentariului la Ioan si în capitolul 2 al cartii I a Tratatului despre Principii. Vom analiza, în ordinea importantei, dupa Origen pe primele doua: Întelepciunea si Logosul.
Întelepciunea este "începutul" (Proverbe, 8, 22) în care se gaseste Logosul: (Ioan,1,1) si are în ea lumea inteligibila constituita din idei-planurile creatiei si germenii fiintelor. "Lumea inteligibila, prezinta în Fiul în calitate de Întelepciune, a fost creata de Tatal în nasterea vesnica a Fiului Sau: ea constituie creatia coeterna a lui Dumnezeu (Despre Principii, I, 2, 10), a carei afirmare de catre Origen a provocat numeroase scandaluri, începând cu De Creatis a lui Metodiu. Argumentul esential al Alexandrinului pentru a o presupune este ca, întrucât nu se poate concepe existenta în El a vreunei schimbari, Dumnezeu nu putea sa înceapa deodata sa fie creator ca si cum mai înainte nu ar fi fost: acest argument este paralel cu cel care întemeiaza vesnicia Fiului". Nu este vorba de eternitatea "intelectelor preexistente", pentru ca Origen afirma despre acestea ca au avut un început.
Fiul mai este numit si Logos, care are în Scriptura sensul de Cuvânt, iar în traditia filosofica pe cel de Ratiune. Origen denumeste prin Logos "Ratiunea eterna si supranaturala a lui Dumnezeu" [5]. Logosul conduce fiintele rationale (logiké) numai prin participarea la Logos. Origen stabileste legatura dintre oameni, ca fiinte rationale, si Logos interpretând textul din Facere 1,26: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra" astfel: modelul oamenilor nu este arhe -Tatal (Comentarii la Ioan, 102), caci Tatal este modelul Logosului-Hristos, adica chipul lui Dumnezeu (eicon-ul arhe-ului), Logosul, caci oamenii sunt facuti dupa chipul lui Dumnezeu (Com.Ioan,104). Asadar, rolul Logosului este sa-i ridice pe cei care îi sunt asemenea la contemplarea "ratiunilor" si "ideilor" divine.
Logosul mai are rol si în creatia lumii, pentru care se constituie ca model. Ca Ratiune, El colaboreaza cu Tatal în creatie, pentru a face fiintele individuale, dupa "ideile" si "ratiunile" Întelepciunii. Pentru a întari rolul Fiului-Logos în creatia lumii, Origen aduce ca sprijin textul din Psalm 32,6: "Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit si cu Duhul gurii Lui toata puterea lor".
Dupa Origen, sufletul lui Hristos a fost creat de la început din preexistenta o data cu celelalte inteligente, dar a ramas singurul credincios lui Dumnezeu si unindu-se cu Logosul, prin vointa sa libera, initial moralmente, ulterior unirea devenindu-i a doua natura, cu caracter de stabilitate. Fiind substanta intermediara si slujind ca mijlocitor între Dumnezeu si trup, sufletul poate lua un trup. Asadar, Logosul prin intermediul acestui suflet unit cu El, a luat trupul cu care a aparut pe lume, între oameni. Fenomenul prin care sufletul lui Hristos a luat trup nu a avut urmari negative si degradante, caci acest suflet era deja unit cu Dumnezeu, în calitate de Cuvânt, Întelepciune si Adevar. H. Crouzel afirma ca la Origen sufletul lui Iisus Hristos, în ciuda aparentelor, nu este distinct de personalitatea Logosului care îi da forma divinitatii, acest suflet fiind, prin unirea cu Logosul, parte din Treime [6].
Sufletul unit cu Logosul devine Hristos si primeste harul Duhului Sfânt, "dar nu ca profetii, ci în plinatate, caci în Iisus Hristos salasluieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii" (Col. II, 9).
Asadar, dupa Origen, Logosul, prin întrupare, nu ia un trup omenesc, ci un om real (trup si suflet), sufletul având rolul de intermediar (mijlocitor), pentru ca Dumnezeu nu se putea uni direct cu materia. [7] Dupa Origen, numai Logosul este divin, sufletul si trupul lui Iisus fiind transformate în Dumnezeu prin unirea, amestecul si participarea la dumnezeirea Logosului. În natura sa, sufletul omenesc al lui Hristos n-a fost niciodata despartit de Logos, caci a fost creat "dupa chip", ca si celelalte suflete.
Unit fiind din preexistenta cu Logosul, sufletul lui Hristos îl contempla pe Dumnezeu. Întruparea este unirea acestui suflet cu un trup uman. Pentru ca sufletul nu înceteaza a vedea (contempla) pe Dumnezeu, trupul lui Hristos se îndumnezeieste (perihoreza, comunicarea însusirii). În consecinta, "vederea lui Dumnezeu îndumnezeieste umanitatea lui Hristos si, prin ea, si umanitatea noastra . Facându-Se om, Hristos a intrat în unire cu întreaga natura umana." [8]
Lossky întareste înca o data legatura dintre Logos si umanitate atunci când afirma: "Cei creati dupa chipul Logosului, bucurându-se cu El de aceasta vedere, devin si ei dumnezei. Nu prin Logos, prin intermediul sau, ci în El si cu el spiritele ajunse la desavârsire, vad pe Tatal într-o vedere sau cunoastere directa." [9]
În Comentarii la Ioan, marele alexandrin da o interpretare a numelui de Logos, de data acesta nu atât din perspectiva dogmatica si trinitara, cât soteriologica si antropologica: este numit Logos întrucât smulge din noi tot ce-i irational (alogon) si întareste, dupa Adevar, pe toti cei care poseda ratiuni si care le fac pe toate întru slava lui Dumnezeu, chiar când beau sau manânca, împlinind întru slava Domnului, prin Logos, toate activitatile lor (267) ... printr-un har dumnezeiesc devenim fiinte rationale (logikoi), pentru ca El, fiind Logos si Învierea, smulge tot ceea ce este irational si pieritor în noi (268)."
Origen a înrâurit în mare masura teologia secolelor viitoare, unii raportându-se la opera lui admirativ, altii, dimpotriva, criticând-o si evaluând-i ortodoxia în cadrul Sfintelor Sinoade, Sfântul Atanasie chiar va relua o formula origenista cu privire la Fiul ("nu era un timp când el nu era", Peri archon, I, 2, 9), iar Sinodul I ecumenic va adopta expresia care exprima deofiintimea Fiului cu Tatal (omoousios to Patri).
[1] Henri Cronzel, Origen - personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul , Deisis, 1999, I. G. Coman, Patrologie, vol. I, pg. 122-164
I. G. Coman, Si Cuvântul S-a facut trup, Timisoara, 1993, pg. 20-28
Vl. Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Deisis, 1995, pg. 45-59
Sergiu Tofan, Origen, Braila, 1996
[2] Coman, Patrologie, vol. I , pg. 347
[3] Coman, Patrologie, vol. I , pg. 352
[4] op. cit., pg. 258
[5] Crouzel, op. cit. , pg.259
[6] op. cit., pg. 264
[7] vezi I. G. Coman , Si Cuvântul S-a facut trup, Timisoara, 1993, pg. 20- 23 , discutie în jurul relatiilor dintre Logos, suflet si trup în persoana lui Iisus Hristos si dificultatile pozitiei origeniste
[8] Vl. Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Deisis, 1995, pg. 49-50
[9] op. cit., pg. 53 |
