 A fost odată ca niciodată o fereastră tocită de timp ce încadra un geam îndrăgostit. Da, îndrăgostit de ploaie. Nu avea mâini, însă avea suflet, nu avea gură să o guste, dar avea gânduri. Iar sufletul şi gândurile îi ajungeau pentru a se crede îndrăgostit de ea.
Cu toate acestea, ploaia se rătăcise. Iar oamenii din camera în care se găsea fereastra erau mereu trişti. Spuneau că ploaia s-a ascuns în mare. şi cum că pământul (ingratul!) uitase să mai dăruiască cerului picături de ploaie.
Într-o zi, geamul se sparse în mii de cioburi. De vină fu tristeţea mâinilor ce îl îmbolnăviseră de atâta nepăsare. Căzu pe o pătură uscată, de un verde gălbejit. Un copil păşi spre el curios, căci sclipea ciudat.
Din nou ploua. Când picăturile îl atinseseră, copilul se opri. Iubea ploaia. Fugi spre mare pentru a o nu mai lăsa să se ascundă. Dar o văzu atât de tristă, încât îi dărui dragostea sa. Pe el însuşi. De printre valuri, ciobul de geam îşi găsise raiul.
ALEXANDRA BEJAN
Liceul Pedagogic "Costache Negri"
cls. a-XI-a B |
