 " Un om care nu reuşeşte să-şi realizeze planurile lui în viaţă poate apărea drept un învins. Eroul meu vrea să acţioneze, să ajungă inginer electrician, dar eşecul lui vine din altă parte şi îl antrenează şi pe acest plan spre nereuşită. Cu toate astea, eu nu-l consider nici învins, nici victimă. Este un om care face o experienţă tragică pentru timpul său, şi îl consider în afara categoriilor adaptabil sau inadaptabil. Nu numai că este un inadaptabil, ci e un constructor al unei noi lumi." (Marin Preda,Imposibila Întoarcere)
Apărut "într-o perioadă de deschidere politică în România, de spargere a unor canoane rigide proletcultiste", romanul Intrusul este o experienţă particulară a deja consacratului scriitor Marin Preda. Autorul descoperă virtuţile tiparului confesiunii, neglijate în perioada anterioară, iar autoritatea sa atrage şi atenţia altor scriitori care crează un adevărat curent literar.
Fără a analiza în amănunt romanul, reţinem că, în esenţă, are capacitatea de a captiva, de a-l transforma pe cititor în prizonier al universului propus de autor, în principal datorită capacităţii sale de a comprima o existenţă umană. Intrusul asediază imaginaţia şi mintea lectorului, obligându-l ca, după închiderea cărţii, să gândească grav, profund, asupra propriei poziţii în societate. Închidem romanul, lăsându-l pe nefericitul erou în postura meditativă a fiinţei vulnerabile, pe care viaţa o loveşte dureros şi a cărei rană interioară nu se va mai vindeca vreodată. "Cicatricea exterioară, vizibilă pe faţa eroului, are rostul să ne facă să nu uităm de trauma sa internă".
Desprinzându-ne de galeria personajelor foarte reuşite din planul al doilea al romanului, gândirea ne este inundată de situaţia eroului principal - Călin. Poziţia socială a acestuia, respectiv raporturile sale cu mediul uman, în care trăieşte şi munceşte, iubeşte şi suferă, speră şi renunţă, oglinda purtată de-a lungul unui drum numit convenţional viaţă, ne determină să ne considerăm şi reconsiderăm poziţia noastră în raport cu lumea exterioară.
Cum trebuie trăită existenţa pare să fie întrebarea degajată de desfăşurarea romanului...
Adaptabil sau inadaptabil? Să fie oare aceste două extreme singurele criterii de clasificare a personalităţii umane? Se poate trăi undeva între ele? şi dacă da, ce traume suportăm prin spargerea tiparelor ?
Acestea consider că sunt întrebările esenţiale, la care trebuie să-ţi răspunzi după ce lecturezi Intrusul, după ce încerci să armonizezi trăirile romanţate ale acestui erou - Călin - cu propriile trăiri, mai banale, dar mai dureroase.
Din chiar titlul romanului, suntem pregătiţi să urmăm pe drumul vieţii, un erou dezrădăcinat din mediul său firesc şi impus într-o colectivitate despre care nu ştie nimc, ce nu i se potriveşte. Nu poţi fi un intrus între ai tăi, nu poţi fi, decât patologic, străin între cei cu care convieţuieşti în mod firesc.
Problemele de adaptabilitate nu apar în mediul tău natural, pentru care eşti atavic pregătit, ci sunt strâns legate de apariţia noului, de alienare, poate chiar de mediul ostil.
Călin Surupăceanu pleacă din mediul său firesc, cu entuziasmul şi inconştienţa specifică vârstei la care o face, pentru a urma un " formator de destine " , un ziditor de cetăţi dar şi de personaje. Transformarea tânărului de la periferia capitalei, cu o calificare incertă, într-un constructor al noului oraş din Moldova, pare, în plan profesional o reuşită.
Ceea ce nu a reuşit însă tânărul erou, ca de altfel nici mentorul său, a fost înţelegerea conştiinţei unui oraş nou, a unui oraş fără tradiţii, " fără bătrâni ". Jocul adaptabilităţii îl provoacă pe erou, acesta manifestând toată disponibilitatea pentru a se integra social, ajungând, în ideea că totul este nou într-un oraş nou, să se îndrăgostească de Maria, despre care nu ştia destule lucruri.
Dar realitatea era şi este mult mai crudă. Noutatea construcţiilor n-a înnoit destinele individuale ale constructorilor deveniţi locuitori. Entuziasmul făuritorilor de viitor a fost înlocuit de meschinăria traiului zilnic; lipsa tradiţiilor a exacerbat egoismul, indiferenţa, fără ca eroul nostru să bage de seamă schimbarea.
Pe fond, în sufletul său curat, Călin se considera un adaptat, dar în realitate era respins de convivi tocmai pentru că nu se modelase la fel ca ei toţi, pentru că prin comportamentul lui crea - poate - o stare de jenă celor ce nu se mai simţeau capabili de sentimente ceva mai umane.
Ajungând într-o situaţie limită în urma unui gest de solidaritate umană, pe care mulţi l-ar putea numi gest de eroism, Călin constată cu durere că tabla de valori a societăţii s-a schimbat profund.
Gestul său profund moral, de natură a întruni o aprobare unanimă în condiţii normale, este răstălmăcit, iar el devine un proscris. Nimeni nu poate preciza când s-a produs schimbarea de mentalitate a foştilor constructori entuziaşti, dar este cert că aceştia îl condamnă pe Călin, din toată fiinţa lor. De ce? Nu ştiu, dar cred că faţa lui mutilată le amintea de propria lor laşitate si turpitudine.
Criza morală şi culturală, în care s-a zbătut satul moldovenesc până la deschiderea şantierului, a reapărut după edificarea oraşului. Valorile morale - bătrânii - nu existau, iar mocirla existenţei cenuşii înecase entuziasmul noutăţii trăirii de pe şantier.
De fapt, cred că nu Călin era inadaptabil. Nu. El a fost, în felul său, constant şi sociabil în comportament. Canoanele ce s-au încercat a-i fi impuse l-au împins spre periferie.
Dar întrebările persistă !
Este, oare, deschisă societatea spre a primi în rândul ei asemenea indivizi ?
Dincolo de ipocrizia alegaţiilor despre integrare, despre solidaritate socială, există, oare, dorinţa sinceră de apropiere între oameni ?
Eşti etichetat ca adaptabil fără să faci rabat de la propriile precepte morale şi inadaptabil dacă pui în faţa impostorilor oglinda ?
Marin Preda a deschis, cred, cutia Pandorei, atunci când, prin arta lui ne-a obligat să gândim la raporturile individ-societate şi să evaluăm realist mediul social în care trăim, iubim şi murim.
IORDăCHESCU IRINA
Colegiul Vasile Alecsandri
Clasa a-XI-a F |
