 Aţi scris în cartea dumneavoastră, Note de insomniac, că "dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită".
Un capitol de bază al "operei" dumneavoastră este perioada studenţiei? Da, fireşte că este, deşi a fost foarte scurtă pentru că, de unde trebuia să fac trei ani, am făcut unul singur din două motive. Întâi pentru că doamna Lucia Sturdza Bulandra, profesoara mea, era în ultimul ei an de profesorat şi mi-a acordat doi ani într-un an, iar, după aceea, la producţia pe care am dat-o cu clasa ei, rectorul Popa m-a remarcat şi m-a angajat la teatrul pe care tocmai îl înfiinţase. Deci n-am avut timp să termin Institutul. Paradoxul este că, mai târziu, am fost profesor la acest institut. Ca om de cultură şi actor, ce aveţi de obiectat în legătură cu atitudinea studenţilor din ziua de azi, în general? În general, am o părere excelentă despre tineretul nostru. Unul dintre secretele succeselor mele este că eu am o ureche foarte atentă pentru tineret. Tinerii dau tonul unei epoci, cred eu, chiar dacă nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Consider că unul dintre succesele ieşite din comun ale piesei "Tache, Ianche şi Cadâr", cea în care joc acum, este faptul că în sală este o prezenţă de 70-80% de tineret. Aud reacţia lor şi-mi dau seama ce greşeală fac cei care cred că o asemenea piesă şi multele asemănătoare din repertoriul nostru de aur este pentru nostalgici. Nu e adevărat! O astfel de piesă constituie un aliment sufletesc mult mai important decât importurile care se fac în ultima vreme în mod nejustificat. Ce sfaturi aveţi pentru clasa studenţească a zilelor noastre?
Oscar Wilde spunea că "este o prostie să dai sfaturi, iar ca să dai sfaturi bune este de-a dreptul catastrofal".
Dar sfaturi pentru studenţii sau viitorii studenţi la actorie aveţi?
Da, sfaturi foarte simple. Asta este o profesie care cere, în primul rând, o perfectă sănătate fizică şi morală. De aceea îi sfătuiesc să ducă o viaţă de sportiv, o viată fără nopţi pierdute, fără băutură, fără fumat ş.a.m.d. Este foarte important, pentru că e singura profesie artistică în care el, artistul, este propriul lui instrument. Iar acest instrument cu care ne exprimăm - corpul nostru - nu trebuie să fie dezacordat.
Suntem în anul Caragiale. A uitat cumva tineretul contemporan de a-l cinsti cum se cuvine pe cel ce a fost un mare prozator, un mare jurnalist şi, nu în ultimul rând, un mare om de cultură? Nu cred să fi uitat (nici nu prea am cum să monitorizez acest lucru). În orice caz, dacă s-a uitat de acest eveniment este o mare pierdere pentru aceşti tineri! Este vorba de imensul scriitor de proză, Caragiale, iar timpul va arăta că este unul dintre marile genii ale omenirii. Eu, personal, sunt un incondiţionar al lui Caragiale. Unii au pe masa de noapte Biblia, eu am pe masă ediţia Princeps din Momente, 1901, cu dedicaţia lui Caragiale către fiul său Matei(u). Iar laconismul acestei dedicaţii scrisă cu o caligrafie admirabilă arată raporturile dintre tată şi fiu: "Fiului meu, Matei I. Caragiale, Autorul". Doar ideea că această carte a stat în mâna lui Caragiale batrânul şi, pe urmă, în a lui Matei, îmi provoacă, de câte ori pun mâna pe ea, un frison metafizic. Opera lui Caragiale este impecabilă şi toate tragediile lui sunt ca nişte simfonii, punctuaţia lui îţi dă şi modul în care trebuie să frazezi. Opera sa este muzică de la început până la sfârşit, iar cine pătrunde în muzica aceasta interioară are una dintre cele mai mari satisfacţii posibile.
Realizat de Bogdan TUPILAT |
