 "Fuga de real" - specifică gândirii Evului Mediu - se concretiza într-o viziune simbolică cu adânc substrat mistico-religios, ca o pleiadă de suprasensuri adăugate lumii sensibile, realizând un posibil acord între contingent şi transcendent. Regnul animal va participa la ideea de alegorie. "Struţul devine simbol al justiţiei, pentru că penele sale perfect egale evocă ideea de unitate. Odată acceptată ideea tradiţională, potrivit căreia pelicanul îşi hrăneşte puii smulgându-şi cu ciocul bucăţi de carne din piept, el devine simbol al lui Hristos, care îşi dă propriul sânge pentru omenire şi propria carne ca hrană euharistică. Unicornul, care se lasă capturat ( dacă este atras de o fecioară în poala căreia va merge să-şi aşeze capul ), devine dublu simbol cristic: ca imaginea Fiului al lui Dumnezeu, născut în pântecele Mariei" (U.Eco - Arta şi frumosul în estetica medievală, p.69, Ed.Meridiane, Buc., 1999). Muzica va căpăta un raport ambivalent cu dublă semnificare: într-un caz, ea este reflexul ordinii cosmice planetare. Din practica de a se cânta la lira cu şase coarde şi a referinţei la sistemul ptolemeic de înţelegere a lumii, Guido d’Arezzo - călugăr benedictin - imaginează scara hexatonică formată din şase sunete aşezate în ordinea înălţimii lor. Fiecare sunet primeşte o denumire desprinsă din începutul fiecărui vers al unui imn liturgic de largă circulaţie, închinat Sfântului Ioan Botezătorul - patronul cântăreţilor. Gama muzicală, rezultată din rotirea planetelor în jurul Pământului imobil, ar da naştere armoniei sferelor cereşti - teorie preluată de Evul Mediu prin Boetius, de la unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Antichităţii: Pitagora. În realitate, acordul rezultat din suprapunerea verticală a sunetelor din gamă ar fi rezonat într-un mod disonant, cu efect apropiat mai degrabă de armonia unui Debussy sau Bartok. Senzaţia sonoră ar tinde către un confuz şi ininteligibil auditiv, care, însă, nu conta prea mult pentru gânditorul din Evul Mediu, pentru care muzica era imaginată ca ştiinţă matematică, fără să aibă vreun suport în realitate. Frumuseţea muzicii era mai degrabă o frumuseţe ideatică, rezultată din remarcarea acestor raporturi şi proporţionalităţi, care se stabileau între cosmos şi fenomenul sonor. Mentalitatea aceasta va influenţa concepţia estetică a papei Grigore I, concepţie ce se va constitui ca o trăsătură dominantă a Evului Mediu.
Muzica trebuie să transmită cu sobrietate sensurile textelor liturgice, fără să conţină atribute de expresivitate în sine. Era o frumuseţe metafizică în care intelectul mijlocea cunoaşterea frumuseţii divine. Muzica va crea credinciosului, climatul propice pentru reculegere şi rugăciune prin desfăşurarea nudă a monodiei gregoriene. Frumuseţea melodiei era un reflex al ordinii cosmice, care copia ordinea divină, fără să aibă valoare intrinsecă. Omul, creat după "chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", poseda categoriile necesare receptării frumuseţii divine. Dumnezeu însuşi instaurase în sufletul acestuia o ordine morală estetică şi metafizică, o unitate ale cărui componente se aflau în strânsă corelaţionare, fără să poată fi despărţite una de alta. Starea de păcat avea să mutileze în parte, această realitate trihotomică văzută ca amprentă a trinităţii divine.
Muzica devine în acest context, instrument de mântuire pentru om, desemnat de pronia dumnezeiască să reglementeze ordinea interioară a acestuia. Această concepţie o vom întâlni şi la sfârşit de Ev Mediu în sec. al XV-lea, menţionată de Adam de Fulda - călugăr, compozitor şi autor al unui tratat De musica: "Prin proporţia regulată şi exactă a numerelor, muzica imprimă oamenilor o înclinare spre dreptate, blândeţea caracterului, potrivire la cerinţele vieţii sociale; ea readuce pe desfrânaţi la castitate; minţile dezechilibrate la ordine şi raţiune, pe leneşi şi nefolositori la activitate; ea reface curajul, dă bucuria necesară pentru a suporta oboselile şi, în sfârşit, obţine mântuirea sufletului, căci numai ea, printre arte, a fost instituită în acest scop" (G.Bălan - Muzica-temă de meditaţie filosofică, Ed.ştiinţifică, Buc., p.35, 1965). Fiind o imitaţie a microcosmului psihic uman şi a macrocosmosului exterior lui, ea este expresie a dinamismului, stabilind cu acestea un raport de echivalenţă. Estetica Evului Mediu cunoştea o accepţiune mai largă, în care erau încorporate şi dimensiunile: etică şi legică a omului. Renaşterea târzie avea să dizolve această relaţie între cele trei componente umane şi să le privească în unidimensionalitatea lor. Pe de altă parte, Evul Mediu va dezvolta o infinitate de variaţiuni pe tema frumuseţii muzicale a lumii. Descrierea cosmosului va împrumuta limbajul de specialitate al muzicii, care aduce nuanţări noi în terminologie, izvorâte din practica timidă a polifoniei. Scotus Eriugena vorbeşte despre frumuseţea universului, constituită din "consonanţa celor asemănătoare şi neasămănătoare, ca armonie ale cărei voci, ascultate separat nu spun nimic, dar contopite într-un unic acord exprimă o naturală suavitate".
Sustrăgându-se "erminiilor" de orice tip, simbolul va semnifica treptat concepţia particulară a omului de cultură, prin raportare la sine şi nu la un cod de legi impuse prin tradiţie bisericească, indiferent dacă acesta era filozof, pictor sau muzician. Ideea de a desemna realitatea umană exista şi în iconografia orientală însă, simbolul va sparge cadrul hieratic al acesteia, ca o conştientizare şi acutizare tot mai mare a unei sensibilităţi, ce avea să fie delimitată noţional de Al. Baumgarten, în 1750, prin atitudine estetică în urma polarizării artelor în jurul categoriei de frumos. Cadrul noumenal al artei se va dizolva printr-o infuzie a fenomenului în planul ideal artistic.
În pictura Prerenascentistă, simbolul îşi păstrează tonifiantă capacitatea de a opera lumii reale şi de a dezvălui aspecte umane subiacente. Culorile descriu esenţa intimă a sufletului, aşa cum se întâmplă la Giotto, unde roşul semnifică suferinţa şi durerea personajelor din tabloul Punerea în mormânt, iar galbenul traduce mânia şi tulburarea tatălui refuzat de fiul său Francisc de Assisi în a-i urma condiţia pământească. Despuindu-se de haine pentru a i le înapoia, Francisc suspendă filiaţia organică, ce-l lega de tatăl său, pentru a pune deasupra, dimensiunea spirituală a omului aflat în legătură cu Dumnezeu. Episcopul oraşului îi acopera goliciunea trupească cu o mantie albastră, care denotă seninătatea actului săvârşit de Francisc. Albastrul semnifică pacea deciziei, calmul interior de sorginte divină, şi în nici un caz orgoliul sau dorinţa de răzbunare manifestată prin refuz. De asemenea, tehnica picturală, care avea să caracterizeze arta plastică, prin tot felul de inovaţii complexe, se va afla în slujba revelării adevărului divin. Notabil în acest sens este, pentru a da numai un singur exemplu, tabloul Buna Vestire al lui Fra Angelico - călugăr dominican, în care acesta soluţionează multitudinea de semnificaţii ale unui fapt desfăşurat într-un singur moment: vestea îngerului, acordul Mariei, conceperea Mântuitorului, devenirea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu.
În muzică, monodia gregoriană va fi repopulată de prohibitele cromatisme şi unduiri melismatice, prin apariţia secvenţelor şi a tropelor, a cântării polifonice, care va proiecta conceptul de armonie într-o altă dimensiune estetică. Mai târziu, şcoala neerlandeză îl dezvăluie pe Josquin des Pres ca un inovator care "investeşte melodia cu , cu sonorităţi ce au semnificaţii afective dictate de desfăşurarea subiectului religios sau laic. Apar formule descendente, marcând sensuri funebre, în timp ce un motiv ascendent este reperat cu insistenţă, evidenţiind un cuvânt luminos al textului. Intervalul de terţă (mare pentru sensuri afirmative, mică pentru depresive) sau tehnica faux-bourdon-ului (ilustrând cuvântul biblic prin paralelismul la voci a terţelor şi sextelor) sunt de asemenea, procedee cu semnificaţie expresivă", căpătând valoare de simbol. "Se întâmplă uneori ca într-o lucrare, cele două surse inspiratoare (sacră şi profană) să fie îmbinate, melodiile gregoriene stând la baza momentelor de suferinţă şi căinţă, în timp ce rezolvările şi stările de echilibru sufletesc să fie redate prin intermediul melodiilor de origine populară" (Ioana ştefănescu - O istorie a muzicii universale, vol. I, Ed.Fundaţiei Culturale române, Buc., p.96, 1995). |
