 În timp ce în alte spaţii culturale, discursul asupra modernităţii s-a instalat demult, la noi cartea d-lui H.-R. Patapievici Omul recent - o critică la adresa modernităţii din perspectiva întrebării "ce se pierde atunci când ceva se câştigă?" Editura Humanitas, 2001 - aduce modernitatea, în sfârşit, într-un climat al dezbaterilor anulând astfel, atitudinea de prostraţie extaziată în faţa modernităţii, ce stăpânea de ceva vreme trend-ul cultural românesc.
Demersul d-lui Patapievici, deconspirat ca gâlceavă a înţeleptului cu lumea este inedit în spaţiul nostru cultural şi prin faptul că departe de a fi tributar unui tradiţionalism desuet, critica modernităţii nu numai că deconstruieşte (cu sens de analiză) sistematic toate rătăcirile unei cotemporaneităţi, ce teoretizează excesiv (un sistem care are teorii e ca un produs cu eticheta lăsată pe el), dar interesant este că această critică este realizată din perspectiva unui om declarat modern. "Cei care trăiesc excesul modernităţii ca pe ceva suficient sunt postmodernii - o specie de om, garată pe acel peron pe unde nu va trece niciodată trenul. A fi modern e o ocazie. A deveni postmodern e o fundătură. A rămâne modern este însă un cerc vicios... Noi însă, ceilalţi moderni - moderni ale căror instincte au ajuns să simtă în mod imperios că lipsa lui Dumnezeu nu poate fi niciodată suplinită prin excesul de înlocuitori - am decis să punem modernitatea la locul care i se cuvine: între mijloace, alături de tehnicile de îmbunătăţire ale vieţii, şi nu între idealuri, alături de viaţa îmbunătăţită însăşi, unde abuziv fusese cocoţată de nihilismul care, de la începuturile ei, a însoţit-o, ca pe un Peter Schlemihl, umbra lui pierdută" (p. 14-15) Interesantă este şi maniera lui Gianni Vattimo de a caracteriza modernitatea: "modernitatea este epoca în care devine o valoare determinantă faptul de a fi modern".
Scriind Omul recent, H-R Patapievici, un autor ce trădează mai curând virtuţi eseistice, dă naştere unui roman dificil. Toată critica îl descrie, însă, pe dl. H.-R. Patapievici ca pe un teoretician de profunzime, ca pe un filosof. La o încercare de analiză a acestei scrieri, nu putem să nu constatăm că e o lucrare scrisă în mod academic, cu o lungă bibliografie, cu multe note, că referinţele bibliografice sunt acribic formulate etc. În aceste condiţii, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva a dorit dl. H.-R. Patapievici să dea fiinţă unui text teoretic, cu valenţe conceptuale? Modul în care lucrarea este structurată, te determină să ajungi la o astfel de concluzie şi să crezi că aşa stau lucrurile - şi deci că poţi să te apleci asupra ei ca asupra altor lucrări "de specialitate".
Dar care este competenţa autorului în problemele tratate? Nu puţină mirare am trăit când la pagina 54, în contextul în care se discută despre libertate, despre existenţa unui spatiu privat, în fine despre interioritate si temporalitate, dl. H.-R. Patapievici face o gafă demnă de un student mediocru de la filozofie din anul I, atunci când cu referire la spatiul privat, ni se oferă următorul citat: "presupune afirmarea şi cultivarea interiorităţii, adică, dacă ţinem seama de legătura stabilită de Kant între forma interiorităţii ( innere Sinn ) şi intuiţia temporalităţii, presupune timpul ca substrat unic al realităţii lumii" (p. 54). Argumentul e pompos, preţios prezentat într-o formă academică. O asemenea manieră de tratare poate fi catalogată oricum, dar nu şi profesionistă. Ce ar crede, de pildă, un specialist în filosofie ( cum adesea este considerat şi dl. Patapievici ), pentru care e un truism faptul că la Kant problema libertătii, a autonomiei aparţine unui registru diferit de cel despre timp - ca formă a intuiţiei.
Există, de asemenea, multe alte paragrafe în Omul recent, care urmăresc să convingă că reprezintă demonstraţii irefutabile, bazate pe argumente solide. Prezentarea lor este sobră, parcă special concepută pentru a-i impresiona pe mulţii cititori, care nu sunt atât de bine familiarizaţi cu temele în discuţie. Îngrijorătoare este atitudinea dl. H.-R. Patapievici, nu din prisma unei analize despre un autor oarecare, ce are, bineînţeles, păreri personale. Problema este că un lider de opinie, controversat adesea, dar care, cel puţin la fel de adesea, este considerat un reprezentant important al intelectualităţii noastre, nu-şi poate permite asemenea ambiguităţi.
Critica modernităţii, pe care o face H.-R. Patapievici se situează pe cu totul alte poziţii decât recuperarea tradiţiei, ea surprinde "toate pierderile de spiritualitate pe care ni le-a adus modernitatea", refuzând totodată alternativele alienate ale modernităţii gen New Age şi postulând ca necesară - căutarea bunătăţii modernităţii. "Concluzia criticii mele este că nu modernitatea este rea, rea este transformarea ei într-un orizont lipsit de alternativă al vieţii noastre" (p.13). Totodată, hermeneutica d-lui Patapievici aduce la lumină demonii ascunşi ai omului recent trăitor într-o civilizaţie a excesului, ea survenind ca un exerciţiu de exorcizare a relativismului cultural din modernitate ( nu spunea Cioran că omul este fiinţa indirectă prin excelenţă? ). "Critica mea ţâşneşte din repulsia faţă de exces şi se nutreşte din convingerea elementară că nu există pe lumea asta nici un principiu care să poată fi extins la întreaga existenţă, decât dacă se întâmplă să fie deopotrivă transcendent, personal şi creator. Dacă modernitatea ar fi Dumnezeu, atunci ar avea tot dreptul să se institue ca unic scop şi mijloc al vieţii noastre. Dar nu este. Îi lipseşte, pentru a fi un principiu cu adevărat universal, însuşirea de a fi transcendentă, personală şi creatoare. Din acest motiv de bun simţ, modernitatea trebuie moderată, trebuie temperată prin ceva" (p.13).
H.-R. Patapievici afirmă profetic că destinul unei transformări culturale se împlineşte atunci când omul modern realizează "inversiunea atributelor tari ale fiinţei", care se produce începând cu sec. al XVII - lea, căci în mod ireversibil cunoaşterea în sens tare nu mai are ca obiect fiinţa ci devenirea. "Este vorba de o rectificare ontologică a lumii pornind de la postularea unui concept foarte restrictiv al cunoaşterii, potrivit principiului "tot ce nu poate fi cunoscut într-un anumit fel, nu există". Teologia modernităţii este perfect exprimată de această exigenţă reducţionistă" (p.36). Ajuns aici, ceea ce mai rămâne fix în omul modern este, se pare, numai incapacitatea de a se putea fixa. La fel, "a fi modern" înseamnă cu necesitate "a deveni tot mai modern", tot aşa cum nu mai putem scăpa de conştiinţa că timpul este realitatea ultimă a lumii - blocaţi cum suntem în neputinţa de a mai găsi vreun reper stabil într-o lume, care se dizolvă tot mai mult şi din ce în ce mai ireversibil în timp.
Găsim apoi, o analiză cuprinzătoare asupra discutabilului secol al lui Bacon şi Descartes, ce reliefează dinamica epistemică, precum şi o analiză politică despre liberalism, identitate dreapta-stânga, corectitudine politică etc. Astfel, dacă pentru Aristotel, scopul guvernării era formarea oamenilor buni, capabili de fapte bune, pentru modernii clasici, era garantarea libertăţii politice a individului lipsit de putere, constatăm că pentru modernii recenţi, scopul guvernării constă în asigurarea dreptului fiecăruia de a fi dotat cu bunuri care să asigure prosperitate.
Cu toate acestea, centrul de greutate al cărţii se regăseşte în paradigma culturală şi nu în cea politică, deşi aceasta din urmă se reclamă în subtext. Beneficiem de asemenea, de o hermeneutică a modernităţii din perspectiva celor "patru mari instrumente - sau dihănii (cum le-ar fi spus Constantin Noica) - pe care modernitatea le-a adus în lume; lucruri cu totul remarcabile, dar, în acelaşi timp, administrarea lor incorectă şi transgresiunea unor limite inerente lor conduc la triste şi incontrolabile pierderi" (p.441).
Stăpân pe tot ce-l înconjoară ( dar nu şi pe sine ), omul modern se zbate la antipod faţă de arhetipul Adamic, numind şi răstălmăcind limitele ontologice ale fiinţei sale, optând pentru o lipsă a graniţei transcedentale, vieţuind într-o existenţă second-hand şi ridicând aparenţa la rangul ce desemnează realitatea. |
