 -Stăteam cu metaforele, îngrămădite-n opinci,la rând, la poalele mamei sale. Vremea lăutăriilor vroiam, n-aveam voie, că domneau ciupercile, posomorâtul le era umbletul faptelor, să strice jocurile şi mângâierile pe sclavie să le dea, aşe. Acum Soare şi Lună pentru aşe o lume, mofluz peştele urca la cer, cobora însuliţat, ieşiseră ploile la vânat. Ridicam îngerii din praf, se prefăceau a fi pietre, ziceam: ehe, ce mai ameninţări îmi sunteţi, bre...Broaştele ochilor dădeau foc, ochii îngerilor de balegă. Păduchele profesa de-a latul lor, şerpi din gât mugeau, nimeni nu ştia ce veste aduc eu, doar venin la masa de mâine, dar tot am să zic, să zic...Cântul femeii să dau apelor, să-l ducă mai departe, prin păsări şi frunze, peste curcubeu şi încă, până la ziua de mâine, care va veni fără noi. Atunci, pe când noi parcă nici n-am fost, va fi mai frumos, iar adevărul rege, apele s-ar limpezi, nu monştri, ca acum, ci toţi vor fi copii. Ca-nainte de fericire, e vremea să-ţi desluşesc aici, istorisirea de fapt, desigur, un vis de iubire... Dintre atâtea ierni în suflet, o supărare se iveşte acum, e sufletul ei, cel demult pierdut, ce încearcă măcar să fie pomenit. E semn şi asta că, totuşi, între aici şi dincolo, se află totuşi ceva, poate doar un pas, totuşi-totuşi. Liniştea munţilor ne era seară, dulceag noroc avusesem cu ea, îi plăceau castanii în floare, ne aminteam ultimul sărut drept veşnicie, însă urca şarpele neliniştii, se tulburau munţii...
Plutonierul-major Iluzî făcu semn că da, e de acord, pasemite aţipise. Se holbă la popă. Ortodoxul pupă halba şi plescăi:
-Aşe, mare iubire se dovedea...şi abia-i luasem carte de bucate de post...Dădea acolo cu poze, nişte imaginaţiuni numai buuune de-nrămat, hâc!...Aveam la mine întotdeauna câteva chifteluţe,într-un şerveţel...Turbarea ei chifteluţele, zicea că viaţa-i o chiftea, ei...antologice clipe mai erau pe vremea de atunci, nu ca acum: nu tu ţuică de calitate, nu tu dansuri omeneşti, nu tu mazurci, ohoooh...numai ciuperci împăiate. Funcţia adevărului lipseşte, societatea a apucat-o numai cu formule, numai cu vin roşu, şi ăsta dă tensiune, nu-i onorabil...
-Onorabil e unghiu Puică, tejghetaru’... glumi Iluzî şi făcu din ochi.
Hassan râse şi-i strânse o mânuţă. Pricepuse de la ’mnealui aşa o aluzie straşnică. Nu dădea pe datorie Puică, asta-i necăjea. Că dacă le dădea pe datorie, ei ar fi adus banii a doua zi. Dar aşa, beau cu banii în mână. Noroc de erau bani mari, ce s-ar fi făcut ei fără bani mari, numai cu mărunţişuri, e ? Dar nici vina lui Puică nu era, nu-l lăsa nevastă-sa, dacă-l ghicea, dormea-n coşar, la vacă.
-Da, viaţa era chiftea pentru ea. Eu nu înţelegeam ce se tot grăbea aşa cu înfulecatu’ să nu rămână ceva şi la câinii din parcu’ unde ne găseam săptămânal. Odată a înghiţit şi jumătate de şerveţel, că se lipise, şi ea a tras cu dinţişorii ei de cămilă. Avea nişte dinţi, o gingăşie! Naturali. Dar, cel mai mult îmi plăceau apele în care se scălda continuu, din naştere. Plutonierul-major de poliţişti, Iluzî, nu-l mai auzea, bolborosea, plin de tristeţe şi abnegaţie:
-Nu vede lumea ce deşert e-n sine, nu te lasă în pace, să vorbeşti - deşi ai a spune, te îngroapă cu mizerii, răutăţi şi nedreptăţi. şi tot ea, lumea, se sumeţeşte, se crede bună şi frumoasă, dar viaţa e altceva... Viaţa nu-i a omului, ci a pietrelor. Omul doar se preface a trăi, e un somn mai uşor, un vis cu suferinţi, lacrimi şi aşteptări.
-Eie... iete-te, bre! hotărî popa Hassan că vorbele ce le va emite vor intra în istorie, vorbe de duh, judecăţi de valoare cu certitudine. Eie... S-au dus vremurile acelea cu flori crude, pe când pasărea urca doborâtă, pe când eram provocaţi la demnitate, adică la concurs de cine bea mai repedea o jumătate de lichior de kiwi.
Când auzi de lichiorată, plutonierul-major reveni la viaţă, chiar dacă nu înţelesese prea bine, el visa că va da popa Hassan ceva de simţit în buric. Dar, pace! Înţelese repede că doar i s-a părut, de unde să dea şi ’mnealui, că e personalitate necăjită, are un băiat gunoier, la spaţii-verzi. Acum, se întreba, şi el, în sinea lui interioară, cum ar arăta nişte spaţii albastre ori portocalii într-un orăşel, aşa, ca al lor. şi, ca nu cumva să-i dea lui ’mnealui Ghilighiţu vreo lucrătură straşnică prin căpşor, din cele sugestiv denumite idei, deşi acest lucru nu era prea la pomeneală, dar, mai ştii? de ce să nu pui neobişnuitul înainte de orice? vajnicul plutonier-major îşi aminti că trebuie să iasă din bufetul gării, unde nu opreau decât personalu’ de 10.20 şi cel 16.12, başca, personalu’ de 17.15, cel în sens invers. Aşa că o sbughi, transpirat de teamă, motivând că merge în spate, pentru obligativităţi fiziologice. Ieşi, o luă pe lângă băncile şchioape, cu stinghii lipsă, făcu la stânga, dar nu intră acolo, se dădu drept un gard de tuie, pândind să nu vină amicul după el, şi începu să calculeze, să ştie cât stă.
-şi, se adresă popa Hassan tejghetarului Puică, amicu’, nici alaltăieri, nici ieri, de patru zile, zici. Dar eu, când ştiu că ieri n-am fost, că mi-a fost imposibil de rău, dar alaltăieri am fost, când m-am ciufulit la creeraşi, în interior, eu cât am cheltuit, că nu ştiu exact, să ştiu ce zic acasă, oricum erau banii de acatist, eu cât am cheltuit întreb, aşedară? ă? Că matale ştii, unghiule Puică... Tejghetarul lăsă un pahar într-altul, se şterse de ilic, dădu drumul la radio, la etapă, apoi zise duios către vărul său:
-Ei, şi tu, acuma, părinte...O sută...o sută de mii... exact, o sută treizeci şi patru de mii...mai mi-ai dat şi mia două bericioaice... De, ca-ntre oameni de oraş... Hassan Ghilighiţu ştia el, dar nu prea era sigur, credea că mai mult, nici nu ştia exact câţi avusese, că erau de la acatist. Pufăi, privi halba, galeş, o apucă straşnic, sorbi molcom, o lăsă şi zise către tejghetaru’ ce butona în surdină:
-Îhîîî... Slavă-domnului! Credeam că i-am pierdut!...
Uşa bufetului, ce nu fusese bine trasă, se lăsă vântului, s-o scârţâie, s-o deschidă. Liniile de tren. şi, peste, în oceanul câmpului cu o mie de ciulini şi basme albe: fumurile aşteptării, creştea ceva ca o ureche de porc: luna, ori poate acel vultur divin, cântul ultimului rest de conştiinţă. |
