 Câmpurile semantice nu apar toate la un loc într-o singură frază cu necesitate 100%, certitudine absolută, ci ele sunt relative, pot lipsi uneori sau pot apărea incomplete, ori pot fi substituite după voinţa şi necesităţile emiţătorului, care generează - în structura de adâncime a competenţei sale lingvistice - enunţul real, parte activă a performanţei sale lingvistice, la un moment dat, cheltuind un anume nivel de energie.
Acest concept modern, pliat pe fizica îndeterminării lui Heinsenberg şi pe teoria relativităţii restrânse a lui Einstein, permite gramaticianului să înţeleagă în adâncime taina generării unui enunţ inteligibil, destinat comunicării inter-personale şi îi dă acces în lumea enigmatică a abisului sufletului omenesc: teritoriu apofatic, neexplorat încă îndeajuns de lingvistică (cu toate că a fost dintotdeauna chemată să o facă, nereuşind o sinteză viabilă). La fel cum în lumea particulelor subatomice ( deşi restrânsă la un set de reguli de joc şi la nivele de energii ), jocul liber al apariţiei şi dispariţiei, combinărilor şi dezintegrărilor, biliardul interacţiunilor se desfăşoară în mod nelimitat şi continuu, generând noi şi noi curbe matematice de probabilitate a existenţelor; tot în acelaşi mod, în lumea nesfârşită a gândurilor omeneşti, ideile apar şi dispar în neant, unele sunt verbalizate, altele pier pentru totdeauna, altele devin chiar acţiuni, lucrări ale voinţei izvorâte din om, înger sau demon, ori din Dumnezeu.
Gândurile devenite sunete şi exprimate articulat se constituie în enunţuri organizate, dar ele aduc cu sine din lumea lor atât de enigmatică, nemărginită şi liberă, ceva esenţial din nemărginitul lor apofatic, zămislit de abisul omenesc. Acest ceva se reflectă în chip minunat în limbaj, în capacitatea actului de comunicare - de a fi nelimitat, unic, pururea nou şi imprevizibil - deşi operează cu instrumente lingvistice limitate, seturi de morfeme, grupuri organizaţionale mărginite: lexeme, semanteme, etc.
Fraza constituie unitatea sintactică indicibilă, prin care omul - prin limbajul său, deşi este limitat ca fiinţă biologică - intră în contact cu infinitul, cu nemărginitul psihicului său, cu apofatismul fiinţării lui, cu abisurile de sfinţenie sau de răutate ale îngerilor şi demonilor. Prin cuvânt, omul - icoană a Cuvântului întrupat - se află răstignit şi înviat la intersecţia dintre Satan şi Dumnezeu, între rău şi bine, între neant şi Împărăţie, între întuneric şi lumină.
Câmpul semantic al subiectului determină ceea ce se întâmplă dinamic şi viu într-o frază. Verbul ( cu întregul său nucleu şi câmp morfo-sintactico-semantic ), se supune şi gravitează în jurul substantivului, precum Hristos cel Înălţat şi Preaslăvit, Tatălui şi Dumnezeu; dar verbul vine de pe poziţii sintactico-semantice de egalitate şi intră în relaţie cu substantivul-subiect, acordul subiect -predicat fiind semnificativ în acest sens. Deşi semantic, verbul face, îndeplineşte acţiunea cerută de substantiv - precum Hristos vine în lume, trimis de Tatăl la Întrupare/Evanghelie/Răstignire/Înviere/Înălţare/Preaslăvire/Parousie - totuşi, sintactic, el organizează bipolar fraza, fiind egal, în relaţie de coordonare şi subordonare cu subiectul ( subiectul determină atribute, predicatul îşi subordonează complementele şi celelalte ), precum Hristos e deopotrivă Dumnezeu cu Tatăl.
Atributele ce determină un subiect în frază, se află pe de altă parte, în aceeaşi situaţie cu complementele care determină predicatul. Primele descriu, îmbogăţesc semantic notele semantice care compun subiectul; iniţial, substantivul deşi izolat, nu există, e o aberaţie pedagogică, el există în mod real, doar în enunţ. Complementele atribuie circumstanţe, descriu, îmbogăţesc semantic predicatul, notele semantice iniţiale ale verbului izolat, intrând în câmpul semantic şi subordonându-se funcţiei sintactice a predicatului frazei.
Poziţii diferite îşi organizează sintactic conjuncţiile, prepoziţiile, pronumele, articolele. Împreună cu adjectivele şi adverbele, care îşi adjudecă în principiu funcţii sintactice de atribute, complemente, nume predicative şi elementele predicative suplimentare, aceste părţi de vorbire formează şi descriu sintactic, dar totodată şi ascund în chip tainic bogăţia, preaplinul, diversitatea, multiplicitatea, explozia de viaţă a Duhului Sfânt Dătător de Viaţă, care se smereşte pe sine ca Persoană Unitară şi distinctă, ascunzându-se tainic în adâncurile de nepătruns ale Tatălui şi Fiului, dar şi ale fiinţelor zidite de El, Mângâietorul. Căci, cine cercetează adâncurile cele neştiute ale negrăitului Dumnezeu - Tatăl decât numai Duhul? şi cine lucrează prin Fiul spre zidirea Împărăţiei Vieţii decât tot numai Duhul Sfânt? În pletora sintactică, a legăturilor cu celelalte părţi de vorbire, de departe verbul - Cuvântul Hristos, cel ce leagă, uneşte şi încheagă, adună toate întru sine spre a le închina Tatălui - este cel mai predispus să se cupleze cu alte morfeme, joncţionabilitatea sa nefiind depăşită de nici un alt morfem-tip, căci, Hristos încheagă sensurile creaţiei, El fiind Logosul, Sensul suprem. Dacă adjectivele-îngerii cercetează din începutul generativ al enunţului pe substantiv-subiect (slava îngerilor care-L laudă pe Tatăl, dansul mistic în jurul Său în Liturghia Cosmică externă), iar adverbele lângă verb - chip al sfinţilor (luând funcţiile de complement, gravitând în câmpul sintactic al funcţiei predica), sfinţii şi mucenicii, preferând Logosul inteligibil, (în jurul căruia, luând funcţia şi cununa îndumnezeirii voite din origini, fac horă în jurul Hristosului Împărat Înviat şi Preamărit devenit Predicator/Judecător la Tatăl), atunci, numele predicativ, venind în câmpul semantico-sintactic al Predicatului, prin legătura specială, care se creează prin predicativitatea verbului - apostolii trimişi (Matei 28,19/Mt.18,18,16,19) în numele Fiului, precum Fiul a trimis în numele Tatălui - devine prelungirea efectivă, îmbogăţitoare; devine extensia vie a predicatului, iar bogăţia părţilor de vorbire, care pot prelua funcţia de nume predicativ, arată mulţimea apostolilor lui Hristos în istorie, prin lucrările lor diverse, sfinţitoare şi misionare.
Mulţimea incredibilă a articolelor şi prepoziţiilor în unele limbi (între care şi cea română), dar în special, în cele provenite din sanskrită - limba lui Iafet (binecuvântat să-şi lărgească corturile), mărturiseşte despre diversitatea şi bogăţia nesfârşită a darurilor şi harismelor dăruite sfinţilor şi preoţiei împărăteşti a poporului, agonisit de Dumnezeu în jurul său, dăruite de Duhul Sfânt, Dăruitorul vieţii şi Puterea Tatălui. Conjuncţiile - aceşti catalizatori ai reacţiilor de sinteză şi unificare între propoziţii şi fraze, care la rândul lor se agregă în locuţiuni şi expresii, frazeologisme de tot felul - mărturisesc, pe lângă faptul că întăritorii, intensificatorii acestor legături sunt părţi - organe, prin care lucrează Hristos, pe fericiţii făcători de pace care strâng oamenii, triburile, naţiunile.
Aşa cum Duhul Sfânt se află pretutindeni în Creaţia căreia îi dă viaţă, dinamism şi flexibilitate, tot aşa, aceste resturi explodate de morfeme (fragmente reduse de cuvinte smerite la un corp fonetic extrem de redus, aproape invizibil), se găsesc şi lucrează pretutindeni în frază, dându-i flexibilitate, diversitate, dinamism, versatilitate, bogăţie, adaptabilitate, astfel încât limba să fie trăită şi utilizată, împărtăşită, ca un sistem viu, ca o biserică frumoasă şi funcţională, în care ne simţim bine împreună, ne place, iubim, şi prin care ne mântuim. Limba este pe lângă liturghie, şi catedrala vie a unui neam, expresie a diversităţii lui Dumnezeu şi a dărniciei Lui.
Pro-nomen: care stă în locul numelui.
Etimologia latină lămureşte totul. Cel care a voit să-şi pună tronul în fundul laturii celei de miazănoapte, spre a fi ca Dumnezeu, acela îşi adjudecă locul lui Dumnezeu, iar acela - oricât de paradoxală ar fi această exegeză a limbajului ca sistem - este Diavolul. Aşa interpretăm şi mulţimea speciilor de pronume înflorite în unele limbi (ca de exemplu, în cele provenite din rădăcina indo-europeană, comună celei mediteraneene) ca ciupercile după ploaie, ca dracii după căderea lui Lucifer, izvorul răului, dezordinii şi morţii.
În toate limbile se poate observa, însă, o taină: niciodată pronumele nu poate sta în locul unui verb, nu poate avea funcţie predicativă, adică mântuitoare. Deşi există forme predicative diverse în mai toate limbile, care în unele situaţii pot înlocui verbul autentic predicativ, totuşi, singur verbul, având cea mai extinsă paradigmă din toate părţile de vorbire, realizează în mod autentic predicativitatea. Aşadar, să luăm aminte. Limba însăşi în structura ei generativă, esenţială, constituită diacronic şi funcţionând sincronic în comuniune, limba ca icoană a Raiului, anticipare a Împărăţiei, mărturiseşte de la Adam încoace, chiar şi după Babel, că Hristosul Treimii este singurul Mântuitor, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.
şi precum omenirea din Adam (cea căzută) a aşteptat atâţia mii de ani pe Hristos, la fel şi Verbul cel dătător de Ordine, Rânduială (sin-taxis şi LUMINă) s-a întrupat ca plinirea vremii, la sfârşitul veacurilor; în acelaşi mod, şi limbile lumii - vinovate de la Babelul căderii în amestec şi tulburare drăcească, în bâlbâială fără Sens - mărturisesc încă şi astăzi, prin sintaxa lor prepoziţională că aşteaptă Cincizecimea creştină a acelor poeţi creatori de limbă. De aceea, în limbile vechi, mai ales la cele provenite din sanskrită, cele indo-europene, verbul se află la sfârşitul propoziţiei, desluşindu-şi şi revărsându-şi binefăcător predicativitatea, abia în finalul generativ al enunţului. Frazele acestor limbi seamănă de multe ori cu şaradele, aflându-şi dezlegarea, izbăvirea logică din non-sens, doar odată cu apariţia verbului clarificator, se simte că prin predicativitatea sa se face lumină în fraza generată.
Precum epicleza Sfintei Liturghii dătătoare de viaţă în Biserica Sfântului Duh, nu vine de îndată după binecuvântarea mareşi ectenie, ci izbăvitor, spre sfârşitul Sfintei Liturghii, întru preamărirea lui Dumnezeu şi Tatăl de către Fiul preaslăvit, tot aşa, predicatul, care este epicleza frazei ( întruparea din consoane şi vocale - trup şi sânge a Verbului ), nu vine în debutul generativ al enunţului în vorbirile vechi, ci este rostit de mintea emiţătorului, abia spre sfârşitul frazei, dezlegând sensul acesteia şi dându-i cursivitate, fluiditate, curgere. Tot în aceeaşi grilă, limbile creştine moderne, urmaşe ale sanskritei, şi prin creştinare şi limbile fino-ugrice, cele celtice şi cele convertite cu forţa de catolicism în decursul istoriei, mărturisesc la unison ÎNTRUPAREA, având verbul predicat, la mijloc, în centrul enunţului ( lumină logică a frazei ); precum Hristos e Plinirea vremii cea din mijlocul veacurilor îngereşti şi timpului curgător omenesc, şi precum Hristos este Lumina lumii acesteia, Calea spre adevăratul Tată şi Viaţa Duhului în Împărăţia Cerurilor, verbul e calea ce trimite condece semantic spre substantivul enunţului, spre subiect, şi tot verbul dă prin bogăţia tranzitivităţilor lui gramaticale ( cu complementele, numele predicative şi celelalte funcţii ), flexibilitatea, dinamismul, şi expresivitatea, într-un cuvânt viaţa şi sensul oricărei frazei.
Elementul predicativ suplimentar, descoperit oarecum târziu de logica propoziţională în gramatica oricărei limbi, este o funcţie sintactică extrem de disputată. La fel şi Maica Domnului de către sectari. Elementul predicativ suplimentar determinând subiectul - Mireasă a Tatălui şi predicatul - Maică nenuntită ( ce încape pe Fiul cel neîncăput ), şi fiind ca parte de vorbire (prin care e exprimat) rudă cu adjectivele şi adverbele ( îngerii şi sfinţii ), mărturiseşte bogăţia sistemică a limbajului - Biserică a Duhului Sfânt şi visterie neîmpuţinată, după chipul Vistierului ceresc ce a zămislit-o în pântecele Anei. şezând lângă apostoli, în foişorul Bisericii-Cinzecimii, numele predicativ - câmpul semantico-sintactic al predicatului în frază, Fecioara Maria e Rusalie binecuvântată, Pogorâre Cerească a Mângâietorului în lume şi Suire cu totul îngerească a firii cuvântătoare în Cerurile Împărăţiei Tatălui Subiect. Elementul predicativ suplimentar descrie atât Verbul cât şi Subiectul, predicând alături de numele predicativ şi de complement pe Predicatul ceresc - Faceţi toate câte vă va spune El. |
