 4. Sarcina filosofiei este pentru Platon priceperea în vorbire şi gândire, care înseamnă, în esenţă, acelaşi lucru22. Dialectica, în măsura în care este o metodă a întrebărilor şi răspunsurilor, este şi o artă a limbajului. De altfel, în Phaidros, metoda dialectică are ca instrument limbajul, prin care se atinge esenţa fiecărui lucru. În acest proces dialectic, logos-ul capătă rolul de intermediar, prin el ajungându-se la înţelegerea esenţelor, căci adevăratul cunoscător este cel care înţelege ceea ce percepe (noesiz cu sensul mai degrabă de intuiţie). Iată definiţia dialecticianului (aşa cum apare în Republica 534 b), care exprimă în esenţă, rolul logos-ului în cadrul dialecticii: "Dialectician - am zis - îl numeşti pe cel care percepe raţiunea ( logos) esenţei fiecărui lucru? Iar despre cel ce nu poate face aceasta, atâta vreme cât nu poate da seamă nici sieşi, nici altuia, nu vei afirma că, în acea privinţă, înţelege ceva."23 Logos-ul apare deci în legătură cu procesul înţelegerii. În acest proces, el se apropie foarte mult de noesis, care are ca metodă dialectica şi al cărui instrument este logos-ul. De altfel, treptele dialectice ale cunoaşterii sunt doxa - dianoia - noesis; pe toate aceste trepte este prezent logos-ul şi chiar şi între acestea. Lumea întreagă este astfel, limbaj şi gândire, fiind învăluită de logos.
Dialectica se defineşte ca artă de a discuta, al cărui procedeu tehnic este dialogul, adică "arta de a vorbi, prin care combatem sau susţinem o teză cu ajutorul întrebărilor şi răspunsurilor celor care discută"24. Cu alte cuvinte, prin dialog se parcurge corect drumul către adevăr. Aici corectitudinea ţine de armonia perfectă dintre gândire şi vorbire. Când gândirea şi vorbirea sunt în armonie, atunci se exprimă adevărul, când nu se realizează această armonie, apare falsul. În Parmenide, se explică cel mai bine această apariţie a erorii, care ne abate de la dialectică: Nefiinţa poate fi gândită şi despre ea se poate vorbi; Nefiinţa pătrunde peste tot, "otrăvind" gândirea - care eşuează în antinomii - şi limbajul, care devine, la rândul său, sursă de contradicţii.
Dacă am rămâne la acest nivel, am consemna cu siguranţă cel mai tragic eşec al filosofiei, aşa cum unii interpreţi au şi văzut în Parmenide. Putem spune, că în acest dialog se atinge culmea dialecticii, care nu ar avea nici un sens fără contradicţii. Este clar că, în urma dialogului Parmenide, parcurgând deci drumul dialecticii lui Platon, te transfigurezi aşa cum şi Platon s-a transfigurat. Gândirea care gândeşte Nefiinţa, ca şi cum ar exista şi limbajul, care vorbeşte cu sens despre Nefiinţă, iată limita extremă a dialecticii. Depăşind ori asumându-ne antinomiile sau aporiile gândirii, ajungem la capătul iniţierii. Limbajul apare astfel, la finalul dialecticii, ca un gen al Fiinţei. Dacă Nefiinţa ar semnifica numai faptul de a nu fi, atunci acest cuvânt nu ar putea exista în nici o limbă; Nefiinţa trebuie să existe, fie şi doar la nivel logic, într-un anumit grad, dar în acest sens, ea se împărtăşeşte din Fiinţă. Cel care iese cel mai câştigat de pe urma acestei contradicţii este limbajul, pentru că, până la urmă, se justifică actul de a vorbi despre orice lucru. Platon răstoarnă, astfel, definiţia erorii ca exprimând ceea ce nu este. Nefiinţa există într-un anumit mod, putând fi gândită şi reprezentată prin limbaj. Vorbirea despre Nefiinţă, împărtăşindu-se ea însăşi ca şi Nefiinţa din Fiinţă, este adevărată. "Dacă limbajul nu ar fi un gen al Fiinţei, el nu ar putea afirma despre lucru că există"25. Într-adevăr, această admitere tacită a transcendenţei limbajului, care exprimă la rândul său jocul dialectic dintre a fi şi a nu fi, pare o soluţie izbăvitoare. Fiinţa şi Nefiinţa se întrepătrund pentru că, despre acelaşi lucru putem spune că este sau că nu este în timpi diferiţi. Întrepătrunderea nu înseamnă identificare, căci astfel, toate lucrurile şi tot limbajul nostru ar fi contradictorii. Dar uneori el este adevărat şi uneori este fals. Această incertitudine a limbajului arată că el este supus şi Fiinţei şi Nefiinţei, fiind doar un intermediar între cele două. El are un statut asemănător cu cel al gândirii. Ca şi nous-ul, logos-ul se împărtăşeşte din modelul său divin. Ideea este expusă în Timaios, în care se admite că pe lângă un logos omenesc, există şi unul divin, creator al stelelor, lunii şi soarelui. În cele din urmă, nu limbajul hotărăşte adevărul, el este doar un mediu, un purtător al adevărului şi falsului care, la rândul lor se împărtăşeşc din Fiinţă şi Nefiinţă.
Urmând astfel metoda dialecticii şi practicând arta conversaţiei "în numele adevărului", avem şansa să ajungem la capăt de drum, ceea ce înseamnă o purificare a gândului şi a limbajului, precum şi o armonie între cele două.
5. Definind structura logos-ului şi identificând funcţia acestuia în cadrul procesului dialectic, ajungem şi la raportul dintre logos şi mythos, care exprimă în cele din urmă, problema raportului dintre gândirea discursivă şi gândirea simbolică.
Pentru început, trebuie spus, că abordarea raţională şi analitică era scopul dialecticii şi implicit, al filosofiei. Fantezia, mitul, basmul erau aspru condamnate de Platon26. Cu toate acestea, este indiscutabil faptul că mythos-ul a reprezentat şi pentru Platon, ca şi pentru înaintaşii săi, o fascinaţie. Discursul lui Platon este bivalent: el foloseşte imaginea metaforică, atunci când limbajul discursiv este neputincios în a reda întregul adevăr. şi totuşi, încrederea în logos este absolută, pentru că doar el este capabil să dezvăluie Fiinţa şi să instituie astfel ordinea Adevărului. Dialectica: artă a logos-ului, reprezintă singura cale posibilă de a ajunge la Adevăr. Mythos-ul este condamnat de Platon, pentru că el este creator de imagine, la fel ca şi discursul poetic. De altfel, atât Socrate cât şi Platon, vor critica aspru metodele tradiţionale ale grecilor, pentru că acestea au un sens alegoric. Deşi această critică apare şi în Republica27, dialogul nu este lipsit de mituri, iar acestea nu sunt introduse în discurs doar cu sens peiorativ. Care să fie ieşirea din această contradicţie?
Credem că Platon nu se contrazice atunci când, pe de o parte condamnă discursul poetic şi cel retoric care utilizează imagini metaforice, iar pe de altă parte, se foloseşte el însuşi, din plin, de astfel de imagini cu valoare de simbol. Acest lucru arată două aspecte: în primul rând este vorba de modul de gândire al lui Platon; filosoful Dialogurilor se află la jumătatea drumului dintre vechea ontologie "mitologică", redată printr-un discurs simbolic şi noua ontologie dialectico-discursivă. "Categoriile" gândirii, în sensul modern al termenului, abia acum se înfiripă, dar ele iau naştere din vechile imagini-simboluri. Încă un Jung arătase că arhetipul ancestral mitologic, aflat în inconştient, stă la baza categoriilor gândirii actuale, iar Aristotel, în Metafizica28 afirma că şi în vechile cosmogonii, Logos-ul se împletea cu mythos-ul. Gândirea lui Platon nu face decât să preia fondul acesta vechi al gândirii greceşti, pe care însă îl integrează raţiunii discursive şi, implicit, dialecticii. În al doilea rând, dispoziţia de "povestitor de mituri" a lui Socrate, se poate înţelege şi prin faptul că miturile nu fac altceva decât să exprime în imagini, ceea ce filosoful spune prin cuvinte. Altfel spus, miturile acestea au valoarea unor ipoteze de discurs, ce nu denaturează ori deplasează sensul expresiei lingvistice. În general, metafora are acest rol semantic de a distorsiona mesajul lingvistic29, numai că la Platon este numai un auxiliar al cuvântului şi nu un substitut al acestuia.
Se remarcă totuşi, extraordinara forţă expresivă cu care sunt dotate "miturile lui Platon". Ele obligă gândirea să "slăbească", să-şi înceteze pentru moment funcţionarea discursivă, să-şi schimbe ritmul; cuvântul se transformă în imagine, iar expresia lingvistică în metaforă. Exerciţiul gândirii, pe care ni-l propune metafora, face parte din jocul dialecticii; dialogul are practic acelaşi rol aluziv, pe care îl are şi discursul metaforizant al mythos-ului. Dialogurile ca şi miturile trebuie înţelese ca adevărate "îndemnuri la filosofare", acestea având caracterul "deschiderii" de orizonturi a gândirii, adică păstrării unui limbaj viu. În cele din urmă, "povestirea" mitului, adică "povestea poveştii" este un limbaj "pe jumătate" discursiv, conţinând aceleaşi înţelesuri ascunse ca şi limbajul "adevărat". "Dialogurile lui Platon - spune Hans Georg Gadamer30 - nu sunt nimic altceva decât aluzii jucăuşe, ce spun ceva doar aceluia care află înţelesuri, dincolo de ceea ce este în chip expres afirmat în ele şi dă voie acestor înţelesuri să aibă un efect în sinea sa". Dialogul, ca şi mitul, se situează astfel, în "deschisul Adevărului" - pentru a folosi o expresie heideggeriană - deşi se împărtăşeşc din acesta, pentru că atât limbajul, cât şi mitul sunt nişte experienţe de Adevăr. Opoziţia dintre mythos şi logos se află astfel doar pe planul gândirii, pentru că, din punctul de vedere al limbajului, modalităţile de discurs implicate de cele două realităţi, sunt complementare. Condamnarea mythos-ului, care este prezentă încă din dialogurile din tinereţe, nu înseamnă şi eludarea acestuia. Această rupere faţă de discursul metaforic apare doar în dialogurile logice Theaithetos, Parmenide, Sofistul şi Omul politic, lucru explicabil prin faptul că logica reprezintă pentru Platon forma cea mai înaltă a dialecticii. Tot în aceste dialoguri, se accentuează şi asupra caracterului transcendent al limbajului şi al legăturii dintre logos şi raţiune. Problema Fiinţei, a Unului şi Multiplului, Adevărului, a discursului filosofic, sunt probleme "serioase", pe care Platon le tratează exclusiv dialectic. Limbajul însuşi, în calitate de imagine a gândirii şi de gen al Fiinţei, nu poate decât să redea dianoia. Deşi transcendent, el rămâne fidel gândirii.
Problema legăturii dintre mythos şi logos nu este atât o problemă de limbaj, cât mai ales ceva ce vizează forma gândirii; în acest sens, se impune o ultimă constatare: gândirea lui Platon îşi schimbă deseori funcţiile, iar acest fapt are urmări şi asupra limbajului. Când logos-ul se apropie foarte mult de nous, aşa cum se întâmplă în Republica, întreg discursul apare ca o povestire. Povestea are ca suport imaginea, ce trimite către intuiţia imediată, numită de Platon noesis. Imaginea cu valoare de simbol aduce gândirii o cunoaştere imediată a Adevărului, la fel ca şi noesis-ul. În realitate, rolul "poveştii" este acela de a-l face pe cel care foloseşte sau primeşte imaginea-simbol, să perceapă nemijlocit esenţa lucrurilor, adică eide-le. Nous-ul, care are ca funcţie noesis-ul, este, altfel spus, un logos al imaginarului şi al simbolicului31. În cazul mythosului, ca şi al discursului dialectic, funcţiile logos-ului şi gândirii (ca dianoia sau noesis) sunt aceleaşi; poate că acest fapt l-a determinat pe Platon să afirme că a gândi şi a vorbi este acelaşi lucru. Atât dianoia cât şi nous-ul folosesc din plin logos-ul, deşi funcţiile gândirii în cele două cazuri sunt diferite, ceea ce determină şi o altă exprimare. Dialectica adevărată, deşi pare a fi mai mult un discurs al dianoiei, trebuie să ţină cont şi de "discursul" noesis-ului. Socrate nu ar fi acceptat niciodată infuziunea mitului în cadrul discursului, având în vedere faptul că maieutica lui are un profund caracter moral şi educaţional. Se pare însă, că Platon este cel care readuce mythos-ul în cadrul discursului, depăşindu-şi prin aceasta, maestrul. Faptul că el pune în gura Maestrului povestirea, poate însemna atât o neîncredere a lui Platon în limbaj, ori o teamă de "cenzură", cum afirmă Andrei Cornea. Deşi problema rămâne încă deschisă şi supusă unui studiu separat, se poate încheia spunând că efortul dialecticii este în acelaşi timp un travaliu al limbajului şi al gândirii, o adevărată poezie a înţelepciunii şi a Adevărului, iar Platon este astfel, un veritabil rapsod-dialectician.
6. Încercând să se înstăpânească asupra limbajului, Platon pune în valoare
-bajului, Platon pune în valoare
toate armele sale discursive. Postulând însă transcendenţa limbajului, filosoful grec îi afirmă valoarea şi, în acelaşi timp, exprimă şi limitele filosofiei şi, implicit, ale filosofului. Până la urmă, aceste limite îl transformă pe Platon într-un erou tragic, căci după ce a comis primul paricid filosofic, privilegiind discursul scris faţă de cel rostit ( ultimul reprezentând pentru Socrate adevărata dialectică ), Platon a înţeles care sunt primejdiile exprimării în scris. Tragedia vine din faptul că, meditând asupra propriului discurs, Platon nu se mai recunoaşte în urmele limbajului Dialogurilor; el este pus în ingrata condiţie a artistului ce-şi recuză arta, pe motiv că legătura dintre autor şi textul său este foarte slabă. În acest sens, filosoful grec ajunge să nutrească îndoieli faţă de valoarea scrisului în general. Astfel, în Phaidros, Platon se grăbeşte să condamne scrisul, spunând că acesta este o paidia ( joacă ), urmând să fie practicat de către omul înţelept, numai ca un fel de "trecere a timpului", "de dragul jocului" şi "din cauza bătrâneţii".33 Rodul scrisului "ar fi efemer şi nedemn de un om serios care, mai curând, va practica grava "agricultură" a discursului oral"34. Arta discursului scris, pe care filosoful o practică, duce lipsă de claritate, nu este nici "sigură", nici "serioasă". În plus, personajele textului par a fi fiinţe nemişcate şi moarte, mute, care nu pot răspunde la întrebările pe care le pune cititorul. Discursul oral are însă această putere, el nu se distanţează de "părintele" său, care-l poate susţine în orice clipă. Altfel spus, discursul oral este viu şi reprezintă adevăratul logos. De altfel, metoda dialectică nu poate fi redată prin discursul scris, iar cum această metodă îl reprezintă pe însuşi Socrate, este clar că limbajul scris este necorespunzător viziunii reale a dialecticianului. În Scrisoarea a VII-a, Platon realizează distanţarea de propriul său discurs scris, lăsând impresia că opera pe care a scris-o nu-l reprezintă întru totul; aşa înţelegem mai bine şi de ce filosoful Dialogurilor a dezvoltat şi o doctrină orală, esoterică, în cadrul Academiei. Socrate acordase discursului oral adevărata valoare, singura de altfel. Prin aceasta, el îşi exprimase şi încrederea în limbaj, în cuvintele rostite, pe care el le şi numea de altfel logoi. "Căci nimănui nu i se poate întămpla un rău mai mare decât să ajungă să urască argumentele ( logoi )".35 Această afirmaţie reprezintă şi un avertisment pentru toţi cei care desconsideră argumentele, creând doar o imagine falsă a acestora, prin discursul scris. Textul este astfel "fratele neligitim", bastardul oralităţii.36
Cu toate acestea, aşa numitul "paricid" îşi are justificarea sa: la rândul său, Socrate a scris versuri în temniţă, exprimând parcă neîncredere faţă de limbajul său.
Oare să fi simţit Platon această şovăială a Maestrului şi, din această cauză să se fi apucat de scris? În realitate, credem că Platon a ales discursul scris, nu dintr-o desconsiderare a Maestrului, ci, din contră, dintr-o nepreţuită stimă pentru acesta. Supunându-se logos-ului, Socrate a ales acţiunea, demonstrând faptul că logica şi dialectica sunt "moarte" în absenţa faptei. Preţul plătit limbajului a fost moartea. "Căci, de vreme ce n-a tăcut, Socrate a înţeles că din
moment ce vorbim, din moment ce ne străduim să făptuim prin cuvânt, adăugând exemplului cuvântul, trebuie să ne preocupăm şi de logică, care este, la urma urmei, justificarea din perspectivă metafizică a existenţei şi eficacităţii limbajului".37 Socrate credea în adevărul pe care doar limbajul ni-l transmite. Dialectica este drumul filosofului către Adevăr, ce are ca instrument limbajul. Dacă limbajul "coboară" de la realitate la ficţiune, adică de la oralitate la scriere, atunci el va deveni o imagine falsă a Adevărului şi nu îl va putea reda în chip explicit pe acesta. Moartea lui Socrate probează adevărul spuselor sale. Eşecurile acţiunilor politice ale lui Platon au arătat neputinţa discursului scris de a se transforma în faptă. Este clar că, meditând asupra acestui aspect, Platon a reparat "paricidul". În fond, el a păstrat starea de spirit a dialecticii, prin alegerea metodei "dialogale". Că acest lucru este insuficient, Platon o spune implicit, el a plătit până la urmă preţul pe care-l plăteşte orice ucenic: acela de a nu-l putea urma întru totul pe maestru. În perspectiva celor afirmate, putem interpreta gestul lui Platon ca fiind unul eroic: chiar dacă, în cazul său, limbajul nu s-a transformat în virtute, cu ajutorul lui, l-a "păstrat în viată" pe Socrate - este preţuirea cea mai mare pe care o putea aduce un discipol Maestrului său.
Platon a perceput însemnele înstrăinării prin propriile sale acţiuni. Căci "a spune" şi "a gândi" înseamnă în cele din urmă "a acţiona". Gândind lucrurile şi numindu-le, înainte de a le face, devenim părtaşi la Realitate, ne asumăm logos-ul; gândul,vorba şi fapta sunt modalităţi interdependente de situare a omului în lume. Înstăpânindu-te asupra lor, devii cu adevărat un filosof, adică un practicant al logos-ului. Platon a trăit din plin drama ruperii legăturii dintre gând-limbaj-faptă. Drama lui e vorba şi fapta sunt modalităţi interdependente de situare a omului în lume. Înstăpânindu-te asupra lor (limbajul să aibă putere), ele trebuie să se transforme în acţiune. Altfel, devenim străini faţă de filosofie şi faţă de noi înşine, ajungând să rostim fără să gândim ori să făptuim înainte de a gândi; oare nu acestea să însemne sfârşitul filosofiei ? Iar dacă este aşa, atunci Socrate să fie ultimul filosof ? Fie doar şi prin acceptarea acestor întrebări, Platon devine părtaş al obsesiilor nostre şi al crizei spirituale contemporane şi poate cel mai apropiat "prieten" al filosofiei, faţă de care noi ne simţim tot mai străini.
22. Phaidon 266 d.
23. În această privinţă, logos-ul se apropie foarte mult de noesis.
24. Diogene Laertios - Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, ed. Minerva, 1997, p. 77.
25. Parain, p. 113.
26. Timaios 26 e; Euthiphron 60 c; Phaidros 229 c - 230 a şi Republica 376 e - 380 c.
27. Republica 376 c - 380 c.
28. Aristotel - Metafizica 982 b, 1074 b.
29. Vezi cap. Conceptul de deviaţie lingvistică, Paul Ricoeur - Metafora vie, ed. Univers, 1994.
30. Hans Georg Gadamer - Plato and the Poets, Klostermann, Frankfurt, p. 71.
31. S-a accentuat mult ideea că Republica ar fi de fapt o "povestire a unei poveşti", aceasta deoarece discursul este prezentat încă de la început drept o "fictiune", o "poveste". "Ei haide - spune Socrate la 376 d.- ca şi când am spune poveşti şi stând în tihnă, să-I educăm cu închipuirea pe aceşti bărbaţi, aşa ca într-o poveste" ( s.n.), iar în Timaios 26 a-d, Critias afirmă: "iar cetatea şi cetăţenii pe care tu I-ai descris ieri ( adică în Republica n.n) ca într-o poveste, acum îi vom transporta pe tărâmul realităţii s.n.)"; vezi Andrei Cornea - Platon - filosofie si cenzură, ed. Humanitas, 1995, p. 136).
32.Despre această problemă a Mythos-ului, vezi Andrei Cornea, op. cit. pp. 135-138.
33.Phaidros 276 d: "el va insămânţa şi va scrie grădini de litere de dragul jocului, tezaurizând pentru sine amintiri".
34.A. Cornea, op. cit. p. 148.
35.Phaidon 89 d.
36.Phaidros 232c.
37. Parain, op. cit. p. 49. |
