 "Înainte să termine ţigara, se ridică şi deschide un dulăpior al bibliotecii. Scoate de acolo un vraf de foi gros de o palmă, acoperite de un scris mărunt. Le trânteşte pe pat, scoate un pix şi începe să scrie cu înfrigurare în continuarea unei pagini rămase la jumătate. Scria deja de un sfert de oră, când, cu un trosnet de sfârşit de lume, coaja oului de pe masă plesneşte şi din el se ridică Himera, umplând camera cu ţipătul ei de balaur, cu gheare de leu, cu aripi imense, de liliac. Se întinde triumfătoare deasupra ta, te umbreşte cu totul, pe când tu, înfrigurată şi brusc chircită, minusculă, continui să scrii cu îndârjire: <> "(Nostalgia, p. 286).
Un final neaşteptat? Poate, pentru un lector ancorat într-o realitate imediată şi care nu a intrat prin poarta REM-ului condus de personajul feminin, Svetlana (ori Nana).
Cu ce trebuie să începem? Cu decodarea semnificaţiei REM-ului, al gestului final al eroinei, al simbolurilor nesfărşite cuprinse în jocul unor adolescente sau al rolului cathartic al povestirii?
Cu siguranţă, povestea Svetlanei nu se vrea un "discurs al seducţiei". Nici una dintre cele două modalităţi de stabilire a raportului de autoritate în relaţia erotică, propuse de R. Barthes, nu există. Dialogul ("scena de menaj") nu este posibil pentru că cei doi, Nana şi Vali, nu sunt un cuplu bine definit. Celălalt, cu rol persuasiv, ar avea o şansă, dacă studentul ar putea fi "acuzat" de sentimente. Se pare că singura care are dorinţa realizării unui cuplu este femeia, dar nici ea nu prea reuşeşte să intre în rolul unui Orfeu feminin, pentru că, intensitatea şi suavitatea cântecului este întreruptă de recăderea în platitudinea vorbirii comune şi nu izbuteşte să trezească "pietrele".
"Aş vrea să vorbesc cuiva despre ce mi se întâmpă [...] înainte de a fi prea târziu." Replica personajului sartrian din Greaţa poate fi preluată. Ar fi necesară doar schimbarea timpului prezent al indicativului cu perfectul compus, eroina povestind o experienţă trecută. Întreaga peregrinare pare să primească alt înţeles.
Astfel, "în moarte sau în vis vedem mult mai clar". Visul personajului feminin, la care "alungitul" intuise capacităţi deosebite, reprezintă de fapt o căutare. Chiar textul trădează această interpretare: REM-ul este identificat la un moment dat cu adevărul. Spre finalul monologului, Svetlana explică: "Mi-au trebuit ani de zile, a trebuit să mă maturizez, să devin, uite, aproape o babă, ca să încep să cred că înţeleg cu adevărat ce este REM-ul, tu şi cu mine, povestirea mea [...], că lumea noastră e o ficţiune, că suntem eroi de hârtie şi că ne-am născut în creierul şi mintea, şi inima lui, pe care eu l-am văzut [...] REM-ul e poate nostalgia, sau altceva" ( idem. p. 284 ).
Timpul "exterminator" capătă deodată, conotaţii benefice. Ce a ajutat-o timpul să înţeleagă? Sau ce crede că înţelege? că în căutarea REM-ului nu a putut fi decât singură ? Ne găsim atunci în plină atitudine existenţialistă. Eroina a fost totdeauna o solitară. De la vârsta adolescenţei, după jocul Reginelor, care a iniţiat-o în viaţă, nu a mai fost impresionată de nimic. Nu a mai contat nimic. Nu şi-a fixat un ideal, nu a marcat etapele din viaţa ei . Ea trăieşte într-un spaţiu îngust pentru ca "restul lumii, lumea, să fie mai largă." Este vizibilă autocondamanrea eroinei la singurătate, într-o lume în care ceilalţi nu pot fi decât străini.
Senzaţia stranie, de singurătate, este resimţită dureros încă din momentul pătrunderii în REM, la vârsta adolescenţei: "Am trecut pragul casei şi urechile au început sş-mi ţiuie de singurătate" ( ibid. p. 263 ).
Casa în care se desfăşoară penultimul joc este ilustrarea unei lumi în derivă, în care fantasticul rămâne doar la nivelul visului. Ea simbolizează o lume veche, în care omenirea poate avea doar soarta păpuşii Zizi, renegată, judecată şi obligată să dispară: "Tu nu ai viaţă şi din cauza asta trebuie să mori! Tu nu exişti, de aceea trebuie să dispari!" Fetiţele speriate, cu hainele rupte şi urmărite de lilieci, "simbolul spaimei" sau "divinitate a morţii" (Dicţionar de simboluri) reprezintă o altă faţetă tragică a condiţiei umane.
Depărtarea de vârsta inocenţei (pe care Egor o păstrează doar printr-un simplu accident, ce i-a provocat păstrarea timusului) este resimţită dureros de personajul, care capătă trăsăturile unui matur, în momentul păşirii în spaţiul atât căutat: "am avut pentru prima dată sentimentul[...] că vremurile bune trecuseră pentru totdeauna" ( Nostalgia, p. 262 ).
Iniţial, destinul personajului pare unul logic: "Totul are un înţeles, că visele tale şi jocul tău, împletite între ele alcătuiesc plasa ta de păianjen, ţesută de tine nu ca să prinzi ceva în ea, ci ca să fii prinsă" ( idem., p. 262 ). Aparenta coerenţă se sparge, iar absurdul este aici înlocuit de fantastic. Poate distanţa dintre ele este de ani lumină, sau poate doar de secunde. Este evidentă însă starea de criză. Vorbirea trebuie să salveze trecutul, la fel ca şi în scrierile lui Sartre. Dar de ce ţine personajul atât de mult la trecut? Poate că atunci a fost şansa ei despre care vorbea Egor: "doar tu [...] vei putea să te smulgi pentru o clipă din propria ta şansă, doar ţie ţi s-a dat şansa asta"( ibid., p. 262 ).
Este şi aceasta o şansă pierdută de personaj: "o iubesc pe Ester" (al cărei sărut nu l-a uitat niciodată), a murmurat cu puţin înainte de a pătrunde în REM, în faţa lui Egor, singurul capabil să o înţeleagă. Mitul androginului este distrus în lumea copilăriei şi este imposibil de regăsit la maturitate. La fel cum, în ultimul joc Rolando "bărbatul cu sâni de femeie " ( ibid., p. 252 ), ce simboliza o lume nouă, transsexuală, ajunge doar "grămezi de ţărână", şansa personajului se năruie.
Este observabilă alienarea personajului. Propriile trăiri o înstrăinează de lumea care nu-i seamănă. Există şi o înstrăinare de propria fiinţă, în măsura în care monologul are sens purificator (cu un asemenea ascultător, care nu poate ieşi din cotidian nu există nici cunoaştere, nici comunicare).
Iesirea la lumină a Himerei - ce reprezintă "dorinţe pe care frustrările le exacerbează şi le transformă într-o sursă de dureri" sau "primejdia exaltării imaginative" (Dicţionar de simboluri) - este indispensabilă.
Personajul care a resimţit sentimentul contactului cu neantul, se eliberează prin "comunicare" de acesta. Odată Himera eliberată, Svetlana poate să aleagă, să devină responsabilă de propria existenţă. Iar ea alege calea deschisă de Egor: "nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu ..." |
