ARIE(-anism)
Arie a trăit între 256 şi 336. Libian de origine, discipol al lui Lucian din Antiohia (adept al lui Pavel din Samorsata), coleg de învăţătură cu Eusebiu al Nicomidiei, Teognis din Niceea şi Leontie din Antiohia. Istoricul Epifanie îl descrie "la înfăţişare ca un şarpe de mlădios, vanitos şi viclean, care uşor se poate furişa şi ascunde" (apud I.Rămureanu, Istoria bisericească universală, Ed. I.B.M. al B.O.R., 1975, vol.1, p.228). Îşi creează, însă, o faimă de bună moralitate, solidă cultură şi talent oratoric.
Stabilit în Alexandria, este hirotonit diacon (de către episcopul Petru) şi preot (de către episcopul Achilas care îi încredinţează şi cea mai importantă biserică din Alexandria, cea cu hramul Sfântului Baucalis).
Alegerea lui Alexandru ca episcop (rang la care aspira şi Arie) marchează începutul (318) propagării rătăcirii sale. Întrucât procesul răspândirii ereziei se intensificase, episcopul Alexandru convoacă un sinod local la 320/321 care condamnă învăţătura lui Arie, excomunicându-l pe el şi pe doi ierarhi care îl sprijiniseră.
Refugiat în Palestina, se întâlneşte cu Eusebiu din Cesareea, apoi, în Nicomidia, cu Eusebiu (fostul său coleg de şcoală). De aici, încearcă, în scris, să-l convingă pe Alexandru de "ortodoxia" sa . Aici scrie Thalia - un poem în versuri, în care îşi exprimă erezia, într-o formă atractivă.
În contextul tulbure al conflictului dintre Constantin cel Mare şi Licinius, revine la Alexandria unde rătăcirea lui devine tot mai populară.
Rămas singur stăpân al imperiului, Constantin (informat de Eusebiu că Biserica este tulburată de unele neînţelegeri, chipurile "semantice", între Alexandru şi Arie) porunceşte episcopului Alexandru şi ereziarhului să înceteze polemica. Mesajul este adus, în Egipt, de episcopul Osiu de Cordoba care sesizează, însă, că miza polemicii este mult mai importantă (informându-l, în acest sens, pe Împărat).
Astfel, Constantin convoacă Sinodul I ecumenic la Niceea (325), la care s-au adunat 318 episcopi, unii din afara graniţelor imperiului. Eroul acestui Sinod va fi diaconul episcopului Alexandru, Sfântul Atanasie cel Mare, prin ale cărui strădanii teologice, Sinodul va condamna arianismul.
Simbolul niceean (care consemna punctul de vedere ortodox) nu va fi semnat de Eusebiu din Nicomidia, Teognis al Niceei şi Maris de Calcedon (colegii de studii ai lui Arie) precum şi de Teonas de Marmorica şi Secundus de Ptolemaida (excomunicaţi împreună cu Arie de Sinodul local din 320/321). Arie şi ultimii doi sunt exilaţi în Iliricum, urmaţi curând de Eusebiu şi Teognis.
Istoria arianismului nu se încheie, însă, astfel. Arienii se împart în trei ramuri:
-rigoriştii (care neagă radical de-o-fiinţimea Fiului cu Tatăl) numiţi şi "anomei", căci afirmau "neasemănarea" (anomios) în toate a Fiului cu Tatăl sau "heterousişti", pentru că afirmau deosebirea Fiului cu Tatăl "după fiinţă" (heteros kat’ousian) sau "eunomieni" de la Eunomie, unul dintre campionii orientării, alături de Aeţiu;
-moderaţii, numiţi semi-arieni sau " omiusieni", căci afirmau că Fiul nu este "de-o-fiinţă" cu Tatăl, ci doar "asemenea" (homiousios) cu El, avându-l în frunte pe Eusebiu de Nicomidia (de aceea sunt consemnaţi sub numele de "eusebieni");
-acacienii (de la episcopul Acacius de Cezareea) numiţi şi "omei", căci spuneau că Fiul este "asemănător" (homios) cu Tatăl în toate. "Similitudinea" este "nesubstanţială".
Un timp, "omiusienii" capătă preponderenţă
atrăgându-şi-l alături şi pe Împăratul Constantin, înşelat de Arie care îşi reformulează meşteşugit erezia fără a o respinge şi este reprimit în Biserica Alexandriei, în timp ce ortodocşii niceeni sunt persecutaţi (în frunte cu Sfântul Atanasie, devenit episcop). Arie moare subit în 336.
Urmaşul lui Constantin, Constanţiu (atras de "omiusieni") continuă persecutarea "niceenilor", astfel încât rătăcirea "omiusiană" ajunge să domine tot Răsăritul.
"Niceenii" găsesc sprijin la Roma, unde episcopul Iuliu I convoacă un sinod ortodox la 341. Ca răspuns, sinodul de la Antiohia încearcă o împăcare între "niceeni" şi "omiusieni", condamnându-se arianismul, dar evitându-se termenul "homoousios"
Împăratul "niceean" al Apusului, Constans, obţine de la fratele său Constanţiu convocarea unui sinod la Sardica (343-344), la care se reunesc 110 ierarhii: "niceeni" şi 80 de "omiusieni" (care se retrag la Filipopol, în Imperiul de Răsărit). Cei rămaşi confirmă soluţiile primului Sinod Ecumenic. Constanţiu îi depune pe episcopii din imperiul lui care au subscris hotărârilor de la Sardica, dar, ameninţat de Constans, recunoaşte soluţiile de la Sardica şi revine asupra hotărârii de alungare a episcopilor "niceeni". După asasinarea lui Constans, "omiusienii" îşi extind dominaţia şi în Apus. Un sinod, la Sirmium (351), condamnă formal arianismul, dar nu foloseşte formula "homoousios".
Sfântul Atanasie cel Mare ("Părintele Ortodoxiei") va suferi cumplite represalii în timpul acestor tribulaţii şi al celor care vor urma.
În 357, "anomeii" se adună în sinod la Sirmium, unde îl silesc pe Osiu de Cordoba (care avea 100 de ani, atunci) să semneze o formulă de credinţă "anomeică". Tot la Sirmium se adoptă o formulă "omiusiană" (la 358) şi una "acaciană" (la 359).
În 360, un sinod constantinopolitan, adoptă o formulă ariană imprecisă (în alţi termeni decât cei clasici), formulă care se va conserva de la germanii de la Dunăre până în Spania.
Din raţiuni politice, Împăratul Iulian Apostatul ia, la începutul domniei, unele măsuri în favoarea ierarhilor ortodocşi dar o revenire, la mare cinste, a ortodoxiei se produce abia sub domnia lui Valentinian I (364-375).
Decăderea arianismului s-a datorat magistralei opere teologice a Sfinţilor Capadocieni care au mers pe urmele "Părintelui Ortodoxiei".
În Apus, un mare merit în combaterea acestei rătăciri au avut Sfinţii Ilarie de Pictaviu şi Ambrozie al Mediolanului.
Arianismul se conservă, însă, pentru mult timp, la germanii din Italia, Galia, Spania şi Africa (vezi I.Rămureanu, op.cit., p.227-241).
Astfel, în 526, regele ostrogot Teodoric al Italiei încearcă să-l convingă pe Împăratul Iustin I să renunţe la măsurile anti-ariene şi, nereuşind, va proceda la grave represalii anti-ortodoxe la Ravena.
Întrucât avea nevoie de o bună relaţie cu regii Italiei, Iustinian este moderat cu arienii la începutul domniei. În scurt timp, însă, din dorinţa de refacere a fostelor graniţe ale imperiului şi de a-i proteja pe drept-credincioşi, marele Împărat purcede la o campanie împotriva vandalilor arieni (cei mai crunţi persecutori ai ortodocşilor) condusă de Belizarie, care duce la distrugerea regatului vandal şi la proscrierea arianismului şi a donatismului (învăţătură greşită conform căreia eficienţa Sfintelor Taine ar depinde de moralitatea săvârşitorului). Treptat, măsurile anti-ariene se extind din Africa în întreg imperiul. În Italia, politica anti-ariană va înainta şi va triumfa odată cu cucerirea Peninsulei. Cu această ocazie, Iustinian dă "Pragmatica sancţiune" prin care, printre altele, se suprimau donaţiile şi beneficiile acordate arienilor de regii goţi. Iustinian şi-a vădit orientarea anti-ariană şi în scris. Arie este condamnat ca eretic în edictul împotriva lui Sever (536). Arianismul apare ca o "nebunie" (în tratatul împotriva "monofiziţilor" - care afirmau că, în persoana lui Hristos, a fost o singură fire, cea divină, care a absorbit-o pe cea umană) şi este asemănat cu rătăcirile lui Origen (în tratatul-edict împotriva acestuia). Candidaţii la episcopie trebuie să-l anatemizeze pe Arie, printre alţi ereziarhi.
Doctrina este o consecinţă logică a subordinaţionismului. Dacă Dumnezeu-Tatăl este singurul necreat şi nenăscut, El are o superioritate ontologică în raport cu Fiul. Chiar dacă esenţa Fiului este supra-temporală, a fost un timp când Fiul nu era. Chiar dacă se deosebeşte radical de celelalte creaturi, Fiul este El însuşi o creatură, prima în registrul ontologic, dar... creatură. Astfel, El nu poate fi de-o-fiinţă cu Tatăl (întrucât în fiinţa Tatălui nu poate încape creaturalitatea).
Sub evidente influenţe gnostice, Arie afirmă că Tatăl L-a creat pe Fiul, pentru a crea lumea, căci Tatăl (absolut transcendent) nu poate crea nemijlocit lumea.
Fiul poate fi denumit "Dumnezeu", întrucât, prin har, a fost "adoptat" ca Fiu de către Tatăl.
Arie practică o foarte imprecisă hermeneutică a textelor scripturale. De pildă, referatul din Proverbe VIII, 22 ("Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor") nu se referă la Fiul Treimii (cum crede Arie) ci la "înţelepciunea omenească" (Rămureanu, ibidem, I, p.230).
Mai mult, locuri scripturale precum Ioan, XIV,28 ("Tatăl este mai mare decât mine") sau Psalmi, II, 7 şi Evrei, I, 5 ("Fiul meu eşti Tu; Eu astăzi Te-am născut") nu sunt argumente pro-ariene, pentru că ele se referă, aşa cum arăta Sfântul Atanasie cel Mare, la Hristos ca om.
Perspectiva ortodoxă în problema ridicată de arianism este consemnată în hotărârile dogmatice ale Sinodului I Ecumenic care, vorbesc de Fiul care este "din fiinţa Tatălui" (ek tes ousias tou Patros) şi "deofiinţă cu Tatăl" (homoousias to Patri). Conceptul "deofiinţă" este atestat, înainte de 325, la Dionisie al Alexandriei, Clement de Alexandria, Origen, Tertullian, Dionisie Romanul.
Dumnezeirea deplină a Fiului este proclamată de Sinodul de la Niceea, unde se arată că Fiul este născut din Tatăl, "din fiinţa Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl".
În finalul "Simbolului" se antemizează ideile lui Arie cum că "Fiul a fost creat în timp din nimic, că este creat din altă substanţă sau fiinţă decât Tatăl şi este schimbabil".
Combătând arianismul anomeic, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) scrie: "Particularităţile personale nu sfărâmă identitatea fiinţei", căci "Fiul este în Tatăl şi Tatăl în Fiul; acesta este cu acela şi acela cu acesta şi în aceasta stă unitatea" (apud C.Iordăchescu, Istoria vechii literaturi creştine, Ed. Moldova, 1996, II, p. 153). După specificul personal, sunt unul şi unul; după comunitatea naturii, sunt unul. Fiinţa Fiului este una cu cea a Tatălui. "Pentru a înţelege proprietatea persoanelor, socoteşte-L pe Tatăl ca deosebit de Fiul, dar pentru a nu cădea în idolatrie (politeism) recunoaşte unitatea de fiinţă în ambii" (Iordăchescu, op. cit., p. 153).
La rândul său, Sfântul Grigorie de Nazians (329-390) afirmă unitatea şi identitatea Dumnezeirii, Celei în trei persoane. Este numai o Dumnezeire şi un Dumnezeu: "Tatăl este principiul comun al Fiului şi al Sfântului Duh" (ibidem, op. cit., p. 166).
AUGUSTIN
Unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai vechii literaturi creştine apusene. A trăit între 354 şi 430 şi a fost episcop de Hippo (în nordul Africii).
A lăsat o vastă operă filosofică, teologico-polemică, dogmatică, exegetică, moral-pastorală. În problema originii sufletului omenesc şi a transmiterii păcatului originar, a şovăit între traducianism (după care sufletul omului provine din sufletele părinţilor) şi creaţionism.
Păcatul strămoşesc s-a transmis întregii umanităţi care a devenit o "masă a pierzaniei". Această transmitere s-a făcut prin pofta trupească (concupiscenţă) şi prin lipsa de legătură duhovnicească cu Dumnezeu. Omul nu are nici un merit în mântuire, care se face doar prin har. Faptele doar urmează harul care este necesar, gratuit şi irezistibil.
Deşi, prin păcatul originar, toţi oamenii sunt osândiţi, Dumnezeu îi predestinează pe unii la mântuire şi pe alţii la damnare. Cei aleşi sunt în număr egal cu cel al îngerilor căzuţi. Ei merg la cer, indiferent de fapte. Damnaţii nu trebuie consideraţi nedreptăţiţi, căci nimeni nu are dreptul de a revendica mila lui Dumnezeu.
A prefigurat adaosul filioque (după care "Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul"). Din punct de vedere ortodox, dacă s-ar primi teza traducianistă, ar trebui acceptat că noi am moştenit de la părinţi nu numai păcatul strămoşesc, ci şi păcatele lor personale, ceea ce ar fi ruinător din punct de vedere soteriologic.
Transmiterea păcatului strămoşesc rămâne un proces imposibil de înţeles minţii omeneşti.
Cartea Facerea II, 7 mărturiseşte faptul că sufletul este creat odată cu trupul. Faptul că această învăţătură a fost mărturisită şi de mulţi Sfinţi Părinţi, a făcut ca Biserica să încline spre ipoteza "creaţionismului", în sensul că trupul îşi are originea în sămânţa adamică, dar sufletul este creat de Dumnezeu ("Dumnezeu zideşte duhul omului înlăuntrul său"- Zaharia, XII, 1; "Dumnezeu este Tatăl duhurilor"- Evrei, XII, 9; "Sufletul se va întoarce la Dumnezeu care l-a creat"- Ecleziastul, XII, 7).
Marea dificultate a "creaţionismului" este legată de învăţătura Bisericii după care, după facerea lumii, Dumnezeu nu mai creează nimic.
Teologul rus Macarie, în Dogmatica sa (trad. fr. 1883), arată cum crearea sufletului de către Dumnezeu nu este o creaţie nouă (ex nihilo), precum cea a lumii, ci una din sufletele părinţilor. O creare din nimic a sufletului nu ar putea explica transmiterea păcatului originar. Sufletul este primit de trup, la conceperea acestuia.
Dar mai trebuie adăugat faptul că, într-adevăr, harul este necesar pentru mântuire; că el este gratuit (nefiind acordat în schimbul unor fapte ale omului); este acordat tuturor dar nu este irezistibil. Omul, dotat cu liber arbitru, poate colabora sau nu cu harul. Nu trebuie confundată pre-ştiinţa lui Dumnezeu (care din veci îi ştie pe cei ce vor coopera cu harul şi pe cei ce vor refuza această cooperare) cu o pre-destinare sau o pre-determinare a faptelor omului sau a unor oameni pentru mântuire şi a altora pentru damnare. Dumnezeu ar opera, astfel, nu ca iubire (în condiţie absolută) ci ca un stăpân discreţionar, tiranic şi capricios, care nu-şi doreşte o relaţie de iubire (fundamentată doar pe libertate) cu oamenii.
Mântuirea, deci, se face prin har divin dar şi prin faptele bune ale omului. Păcatul originar a avut, drept consecinţă, afectarea gravă a naturii umane (originar harice) prin retragerea harului. Dar, prin nevoinţele întru desăvârşire ale omului, harul poate reveni, astfel încât nu se poate spune că omul este respins, sau că nu are nici o răspundere pentru propria mântuire. Harul nu este o contrazicere ci o restaurare a libertăţii autentice a omului. "Harul invadează întreg sufletul, de unde iradiază darurile vii, dar aceasta cu o condiţie: ca sufletul să nu se închidă ca o monadă fără uşi şi fără ferestre" (D.Popescu, Curs de dogmatică ortodoxă, p.35). |
