 "A fost odată un om bogat şi drept, cum nimeni nu a mai fost până la el. Dar, într-o zi, pierde tot: avere, copii, fericire, sănătate. Retrăgându-se pe un morman de gunoi, el îi aruncă lui Dumnezeu refuzul său, rezistenţa sa. Dumnezeu i se înfăţişează atunci în toată măreţia sa de necuprins, arătându-i omului că El, Dumnezeu, nu se lasă cuprins şi înţeles de gândul omenesc, că el nu se simte legat să dea seamă. Totuşi, îl repune pe ins în toată fericirea sa de dinainte, arătându-ne nouă prin aceasta că şi omul are dreptul să nu se lase asimilat, să nu dea seamă altei instanţe decât celei proprii şi să reziste. Aţi recunoscut Cartea lui Iov, una dintre cele mai viguroase reprezentări ale stării de defensivă în care se află omul" (Andrei Cornea, Penumbra, p. 188-189).
Credem că prin acest exemplu se surprinde, în plinătatea ei, starea omului modern lipsit de valorile metafizice, aflat într-o continuă retragere în carapacea sa, tânjind după un fals sentiment de securitate, acum aflându-se gol şi slab în faţa marelui Univers. Cel puţin, aşa ar simţi un individ care nu se regăseşte ideatic în interiorul curentelor de gândire contemporane, ci în afară. şi în afară, ce să facă ? ce să creadă ? El ridică ochii spre cer, dar nu vede nimic. Credinciosul de lângă el Îl vede pe Dumnezeu. Dar el nu-L vede. şi atunci, ce să facă ?
Răspunsul la această întrebare poate fi adus de Andrei Cornea. Acest răspuns este cu atât mai deosebit, cu cât nu se retrage sub umbra protectoare a credinţei, ci sub penumbra mai slabă, mai firavă a încrederii. O distincţie relevantă pentru starea de defensivă este făcută de autorul Penumbrei: între pierdere şi înstrăinare. E adevărat, ne retragem, abandonăm poziţiile pe care altădată ne înfăţişam drept trufaşi cuceritori, şi pentru a ne asuma cu adevărat devensiva, trebuie să facem diferenţa între pierdere şi înstrăinare. De pierdut, pierdem ceea ce ne-a fost împrumutat, ceea ce nu ne aparţine, şi când vine ora scadenţei "împrumutul trebuie restituit, iar Iov rămâne gol nemaiavând nimic. Chiar nimic ? Nu tocmai. Cinstea, curajul, chiar prietenii îi rămân şi îi rămân, tocmai fiindcă îi aparţineau" (idem, p.191). Însă, "nu putem înstrăina decât ceea ce cu adevărat ne aparţine şi de aceea a înstrăina ceva înseamnă deopotrivă a ne înstrăina de noi înşine, de fiinţa noastră" (ibidem, p.197).
Atunci când pierdem ceva, ne întristăm, dar pierderea se naşte ca urmare a unor împrejurări, forţe sau voinţe externe şi străine de noi. Un automobil furat, o casă incendiată, un prieten dispărut - sunt pierderi mai uşoare sau mai grave, dar numai pierderi. Iov spunea: "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele lui Dumnezeu binecuvântat". Când înstrăinăm însă, nu mai sunt alţii de vină, ci noi înşine, conştiinţa şi voinţa noastră consimt să înstrăinăm. Iov a pierdut totul, dar nu s-a mâniat pentru aceasta, căci ştia că a trebuit să renunţe la ceva ce nu a posedat niciodată. S-a mâniat însă, fiindcă Dumnezeu prin tăcerea Sa, părea să-l oblige să renunţe la simţul justiţiei şi al demnităţii; de data aceasta, actul de renunţare ar fi reprezentat o înstrăinare, întrucât ar fi cedat ceva ce cu adevărat îi aparţinea. Dacă ceda se părăsea pe sine, se retrăgea dincoace de punctul critic al rezistenţei şi se amesteca cu gunoiul pe care stătea. Deci, pentru a uza defensiva în mod corect, apare nevoia de a şti ce anume putem pierde şi ce anume nu trebuie înstrăinat. Dar, oare cum putem distinge între pierdere şi înstrăinare? Andrei Cornea relevă faptul că suferinţa cedării este însoţită uneori de simple regrete, iar alteori de căinţă, lucru care indică diferenţa dintre pierdere şi înstrăinare. Astfel, între pierdere şi înstrăinare se află limita, din care omul nu se poate retrage în defensiva sa. "De aceea, a le confunda înseamnă a o neglija sau a o încălca, a compromite prin urmare condiţia defensivei noastre" (ibidem, p. 200).
Aceste lucruri ar putea să le facă individul ce mai înainte era cuprins de disperare. Cel de lângă el, credinciosul, nu face distincţia între pierdere şi înstrăinare, ci între bunurile spirituale ( legate de iubirea pentru Dumnezeu), şi bunurile lumeşti. Creştinul confundă înstrăinarea cu pierderea, deoarece atunci când Iisus a spus: "lasă totul şi urmează-mă", El s-a referit la abandonarea averii, părinţilor, prietenilor. Andrei Cornea crede că abandonând un prieten drag, îl înstrăinezi şi te înstrăinezi de tine însuţi, căci motivaţia acestui act provine din propria-ţi voinţă. Dar, creştinul, spre deosebire de individul de lângă el, îşi sprijină etica pe o metafizică. Distincţia dintre pierdere şi înstrăinare este valabilă doar pentru cel lipsit de sprijinul metafizic, nemairămânându-i decât să apeleze la bunul-simţ. "Iată de ce, atunci când creştinului i se cer veritabile înstrăinări, cum ar fi cea a simţului dreptăţii ("întoarce şi obrazul celălalt"), metafizica creştină intervine şi pune totul în ordine cu ajutorul conceptului vieţii de apoi. Acolo, fireşte, nimic nu-i cu neputinţă, deci şi înstrăinarea poate fi recuperată, iar omul reîntregit şi tămăduit. În Dumnezeu, distincţia dintre înstrăinare şi pierdere îşi abandonează semnificaţia" (ibidem, p.202).
Obiecţia pe care o aduce Cristian Bădiliţă în Tentaţia mizantropiei, cum că, în Turnirul khazar, Andrei Cornea ignoră faptul că democraţia s-a dezvoltat în cadrul creştinismului, este înlăturată în Penumbra. Andrei Cornea porneşte de pe baze agnostice, după cum el însuşi mărturiseşte: "Noi însă ne-am propus să nu uzăm de asemenea proceduri care, deşi în sine sunt inatacabile şi demne de cel mai mare respect, rămân - orice s-ar zice - aşezate în nesiguranţă şi dubiu. Poate că, într-adevăr, vom mai trăi o viaţă după aceasta, poate încă zece, poate un milion - cine poate şti ? Dar haide să ne închipuim că aceasta este unica şi singura. Cum o vom trăi, cum o vom preţui ? Căci dacă mai există şi alte vieţi, nu vom păţi nimic rău acolo, dacă vom şti s-o trăim pe aceasta păstrându-ne autenticitatea omenească şi fiinţa noastră neînstrăinată. Dar dacă acelea nu există, n-ar fi o grozăvie a trece cu vederea unica noastră şansă ?" (ibidem, p.202)
Un veritabil "pariu cornean" - dacă ni se permite - care în opoziţie cu cel pascalian nu serveşte creştinului, ci agnosticului, un pariu care, asemenea celui pascalian, doreşte să dea de gândit cititorului. Eseistul român consideră "pariul lui Pascal" drept un "oportunism metafizic", întrucât ceea ce propune filosoful francez nu este "în definitiv - decât - o politică pe termen lung: acţionează în aşa fel încât, chiar dacă nu vei câştiga acum, într-o lume perisabilă, să beneficiezi de câştig mai târziu şi pentru eternitate" (ibidem, p.69). Pariul agnosticului - cum că aceasta este singura viaţă pe care o trăim, moartea fiind adevăratul sfârşit al fiinţării omeneşti - dacă-l va pierde, după Andrei Cornea, el va fi privit cu blândeţe la judecată, căci a trăit cuvenit şi nu de frica pedepselor infernale şi nu în nădejdea unei fericiri paradisiace. El va primi ceea ce i se cuvine pentru că a fost bun, fără speranţă de bine şi va primi cu atât mai sigur cu cât a aşteptat mai puţin.
Observăm că este condamnată încercarea credinciosului de a-l convinge pe cel de lângă el prin argumente ce sunt suspectate de a face parte dintr-o campanie electorală. Faţă de această obiecţie, credinciosul poate răspunde că, având în faţă răsplata şi pedeapsa, dobândeşte în claritate asupra a ceea ce va urma după moarte.
În replică, Andrei Cornea se întreabă: oare omul deplin este cel ce are clar (sau doreşte să aibă) în faţa sa totul ? Această trăsătură să-i fie omului definitorie şi autentică ? Prezentarea întâmplării din Facerea 18, 23-33 (când, dorind să salveze Sodoma şi Gomora de la pieire, Avraam se "târguieşte" cu Dumnezeu pentru numărul drepţilor care, găsiţi în aceste cetăţi, le vor mântui de la distrugere) e semnificativă în acest sens. Corelat cu faptul că acelaşi Dumnezeu se răzgândeşte a mai nimici lumea prin potop şi cu imaginea generală lăsată în Vechiul Testament, unde vedem un Dumnezeu care se căieşte, se mânie, este gelos, apare ideea că Dumnezeu se manifestă cu precădere în penumbra aproximativului. Mai este adusă şi mărturia din "sinoptice" despre Fiul Omului cu incertitudinile sale, emoţiile, momentele de îndoială. Oare acest Iisus nu este o aproximaţie a unui Mesia exact şi precis? Concluzia este "că această aproximaţie mesianică este omul deplin", căci omul a fost făcut după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu al aproximărilor şi al ezitărilor. Astfel, se întreabă Andrei Cornea, cum poate omul, fără a-şi dezminţi natura, să se închidă fără apel în precizie şi în desăvârşită coerenţă, oricât de minunate ar fi în sine acestea ?
La toate aceste obiecţii, credinciosul poate să răspundă: Dumnezeu nu face altceva decât să-l convingă pe Moise (prin acea "târguială") de faptul că hotărârea Sa de a distruge Sodoma şi Gomora este complet întemeiată; Iisus Hristos, este o persoană în două firi neamestecate şi nedespărţite - om şi Dumnezeu - a trăit toate emoţiile, îndoielile ca un adevărat om (dar fără de păcat) pentru ca prin moartea Sa, omenirea să se mântuiască. Credinciosul se bucură de un lucru pe care agnosticul nu-l va înţelege niciodată: credinţa. Aceasta implică şi o fierbinte iubire faţă de Creator şi, dorind să fie alături de obiectul iubirii sale, credinciosul va face tot ce-i stă în putinţă în această viaţă pentru a primi răsplata vieţii veşnice, nu din interese meschine, ci din iubire sinceră; aşa se manifestă un adevărat credincios, cel fals având întocmai aceste interese meschine.
Andrei Cornea înţelege şi acest aspect: "desigur, există întotdeauna credinţa, cât şi speranţa revelaţiei care asigură, dincolo de orice încredinţare raţională, certitudini absolute. Dar dacă toate drumurile duc la Roma, nu toate şi nu ale tuturor duc la Damasc; în afară de aceasta, credinţele mor şi ele, iar nu o dată am văzut cum cinismul cel mai dezabuzat urmează unei credinţe înflăcărate prăbuşite" (ibidem, p.160-161).
Observăm, în spiritul cărţii lui Ch. Yannaras, Heidegger şi Areopagitul, că ofensiva metafizică pornită de îndoiala metodică carteziană a eşuat în Dumnezeul mort al lui Nietzsche. Se simte gustul dulceag al scepticismului, specific eşecului, ce cuprinde pe tot mai mulţi care se mulţumesc să arate cu degetul, să râdă, să prezinte sarcastic defectele celorlalţi, dorind doar să arate că nu există, în fond, nimic bun şi nimic vrednic. şi credinciosul, şi agnosticul resimt această stare a lucrurilor. Credinciosul se retrage sub carapacea credinţei sale, în timp ce agnosticul este forţat să se adăpostească şi să-şi păstreze minimul de umanitate sub o umbrelă fragilă. Credinciosul a încercat să cucerească pe agnostic dorind să-l convertească prin argumente logice, raţionale, pline de subtilităţi îndoielnice. Dar, deşi a eşuat în acest demers, motivaţia lui a fost bună şi întemeiată, cu toate că, ne spune Kallistos Ware, "credinţa nu se predică prin elocvenţă sau prin argumente subtile, ci prin compasiune". Manifestarea credinţei dă mărturie despre prezenţa ei şi numai astfel se poate inocula celuilalt germenele credinţei, căci aşa cum ne spune Sf. Ap. Iacov în Epistola sa: "credinţa fără fapte moartă este" (Iacov 2, 26). De ce am prezentat aceste idei ale gânditorului român? Andrei Pleşu a afirmat într-o emisiune TV că un om, care se interoghează serios asupra esenţei sale şi asupra locului său în lume, se va lovi de problema credinţei şi a religiei. Andrei Cornea ne descrie trăirea existenţială a agnosticului faţă de care ne-am raportat de pe poziţia credinciosului. C.Bădiliţă, un credincios creştin, mărturiseşte (tot în Tentaţia Mizantropiei) că, deşi multe din ideile lui Cornea îl calcă pe nervi, nu poate lăsa cărţile acestuia din mână. Modul în care îşi prezintă ideile atrage, provoacă pe cititor la o discuţie inteligentă bazată pe argumentare. Tot astfel l-am tratat şi noi, adică din perspectiva unui dialog, întrucât sunt atinse subiecte ce interesează pe omul contemporan (care tinde progresiv spre agnosticism). Drama pe care o trăieşte un om lipsit de credinţă răzbate din paginile Penumbrei, rostul acestor rânduri evidenţiindu-se prin provocarea cititorului la discuţie, la dialog, dar chiar şi la polemică.
"Fireşte, niciodată un atare model n-ar fi trebuit ignorat, căci omul n-a trăit niciodată în fond în altă stare decât în cea a defensivei. Odinioară, însă, aceasta putea fi mai greu percepută; ea se disimula, se ascundea întrucâtva. Iată însă că în vremea noastră aşa ceva e tot mai cu neputinţă şi, dacă există totuşi şi un privilegiu al epocii acesteia, el stă tocmai în împrejurarea că ea ştie să exprime mai bine decât oricare altă epocă natura acestei grozave făpturi care este omul. E un privilegiu, din care decurge însă urgenţa de a asuma defensiva şi nu numai de a o îndura şi deci de a o rata. şi atunci, e timpul de a reflecta mai atent la lecţia lui Iov şi la alternativa pe care destinul său o deschide" ( ibidem, p. 208). |
