 Demersul nostru îşi propune o analiză a conceptelor de ţap ispăşitor şi proces victimar, în contextul antropologiei victimare.* De asemenea, ne propunem să descoperim dacă aceste concepte pot fi privite ca arhetipuri comportamentale (şi) de către societatea modernă în care trăim.
Tranziţia milenară, de la spaţiul mioritic ticsit de mioare plângăreţe la o societate post-comunistă, post-modernă şi aproape post-industrială, a suflat continuu în balonul violenţei şi a pritocit în mintea conducătorilor destinelor noastre, tendinţa de a-şi transfera angoasele şi nemulţumirile asupra unui ţap ispăşitor,* uneori himeric metamorfozat, cu un insesizabil efort de inteligenţă (acolo unde există), într-un proces victimar.1
În capitolul XVI din Levitic, acţiunea rituală, a cărei obiect este ţapul ispăşitor, este descrisă astfel: "Îşi va pune Aaron mâinile sale pe capul ţapului celui viu şi va mărturisi asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptăţile lor şi toate păcatele lor; şi punându-le pe acestea pe capul ţapului, îl va trimite cu un om anumit în pustie. şi va duce ţapul cu sine toate nelegiuirile lor în pământ neumblat şi omul va da drumul ţapului în pustie." (Lv. 16, 21-22)
În studiul său, Rene Girard arată că etnologii, cu excepţia lui Frazer, se feresc să expliciteze expresia ţap ispăşitor, motivând că ar fi vorba despre un "fenomen binecunoscut". Din păcate, nici Frazer, în a sa orbecăială etnologică, nu consideră expresia decât: "o metaforă luată prea în serios".
"Sălbatici vulgari - cum spune el - ar fi plecat de la noţiunea de moral burden, povară morală şi ar fi tras din ea concluzia, desigur ridicolă, că se pot descărca de poverile lor spirituale asupra unor victime oarecare. Pe scurt, totul ar fi început de la o predică a bisericii anglicane, căreia neghiobii i-ar fi luat prea literal metaforele; ei ar fi conceput astfel, o metodă ingenioasă de a face penitenţă prin intermediul ţapului ipăşitor."2
Dintru început, încercările comunităţilor de a-şi rezolva crizele s-au consumat, de fiecare dată, prin violenţă. Dar violenţa, ştim bine, aduce cu sine victime. Am văzut pe tot parcursul istoriei că, odată declanşat procesul victimar, pentru comunitate nu contează cine este victima, atât timp cât există şi cât, prin transformarea sa în ţap ispăşitor, aduce cu sine o rezolvare - chiar dacă de moment - a crizei. Ceea ce afirmă Caiafa, este catalogat în timpurile noastre moderne ca raţiune politică: auzim frecvent în declaraţiile oamenilor politici, observăm că se întâmplă factic prin câte un război, ba prin Europa, ba prin Orientul Apropiat şi nu este altceva decât raţiunea ţapului ispăşitor. "Să limitezi pe cât poţi violenţa, dar, dacă e cazul, să recurgi la ea ca ultimă soluţie, pentru a evita o violenţă mai mare [...] Caiafa întruchipează politica în forma ei cea mai înaltă şi nu în cea mai de jos. În politică, nimeni nu a procedat vreodată mai bine decât el [...] Dacă tot neamul e în pericol sigur de a pieri, fireşte că-i mai bine ca în locul lui să moară un singur om, omul ce agravează de altfel iminenţa pericolului prin aceea că refuză să stea liniştit."3
Iată că, fie că ne place sau nu să recunoaştem, unicitate a omului este şi caracteristica prin care poate fi antamat spre crimă de dorinţa mimetică*, mai mult, să poată simţi plăcere acţionând astfel. El este singurul animal care poate fi distrugătorul propriei sale specii, fără ca prin aceasta să beneficieze de vreun profit ontologic sau raţional, biologic sau economic. Violenţa malignă este, aşadar, o trăsătură caracteriologică specifică registrului ontologic uman, ea ne-derivând dintr-un instinct animal. De-a lungul istoriei, violenţa şi-a relevat natura dihotomică: distrugătoare şi întemeietoare. Deci, "Caiafa este sacrificatorul prin excelenţă, cel care dă morţii nişte victime că să-i salveze pe cei vii. Amintindu-ne acest lucru, Ioan subliniază faptul că orice decizie veritabilă într-o cultură are caracter sacrificial (decidere, decizie, înseamnă "a tăia gâtul victimei") şi, în consecinţă, descinde dintr-un efect nedevolat de ţap ispăşitor, dintr-o reprezentare persecutorie de tip sacru."4
Specialiştii moderni vin, astfel, în completarea călăilor antici ai pharmakos-ului, care demasca dublul rol al violenţei (acela de otravă şi leac), atunci când afirmă că numai arma nucleară mai reuşeşte să menţină în zilele noastre pacea lumii. Înţelegem astfel, că doar ameninţarea cu violenţa poate ţine în frâu violenţa. În acest context, umanitatea caută cu disperare să nu sucombe în ceea ce de acum putem numi a fi secolul terorii. Unei umanităţi - care injectează resurse fabuloase în ţinerea de coarne a ţapului, pentru ca acesta să nu o ia razna prin coclauri, ca astfel, noi să ne putem duce în continuare, la fel de obtuzi, traiul - Dumnezeu îi comunică, prin intermediul Sfântului Siluan Athonitul, o soluţie ce se pliază perfect la situaţia anormală la care s-a adus, prin propria-i voinţă, omenirea: "ţine-ţi mintea în Iad şi nu deznădăjdui!" Prin acest cuvânt care întregeşte acţiunea de revelare a violenţei, omenirea este avertizată (parcă pentru ultima oară) că are o singură soluţie: aceea de a renunţa definitiv la violenţă; în caz contrar, aceasta va transforma Pământul într-un altfel de Arcă a lui Noe, care (oare?) cum va mai fi salvată? Altfel spus, parafrazându-l pe Andre Malraux, în secolul XXI vom renunţa la violenţă sau nu vom mai fi deloc.
1 Proces victimar, în caracteristicile lui esenţiale, desemnează faptul de a ispăşi pentru ceilalţi, întrucâtva; fraza cea mai explicită din Evanghelii, este aceea pe care Sf. Ev. Ioan i-o atribuie lui Caiafa în cursul dezbaterii încheiate, prin decizia ca Iisus să fie trimis la moarte: "Voi nu ştiţi nimic; nici nu cugetaţi că vă este mai de folos să moară un [singur] om pentru popor, decât să piară tot neamul." (In. 11, 47-53).
2 The Golden Bough, p. 625, apud Rene Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, Ed. Nemira, 1999, p. 159.
3 Rene Girard, ţapul ispăşitor, Ed. Nemira, 2000, p. 147.
4 Ibidem, p.148. |
